Vanisia, prințesa Moldovei

„Deodată, prin ceaţă a auzit un râset de copil; parcă era un clinchet de clopoţei ori o joacă a îngerilor care se zbenguiau prin golul nesfârşit, deasupra norului întunecat. A mai stat aşa în visare şi acele râsete s-au repetat; părea că cineva îşi bate joc de el, Pământeanul, de neputinţa lui. Când a deschis ochii, în faţă i-a apărut un copil; micuţul nu părea speriat, mai degrabă se bucura de vederea sa. A stat şi l-a privit, era fermecător, avea o veselie zburdalnică în glas, se bucura de viaţă şi de sănătate lovind cu picioruşul stratul de omăt; faţa-i bălană, angelică, degaja multă gingăşie şi frumuseţe. Meşterul s-a apropiat de el şi l-a luat în braţe, l-a privit drept în ochi, dar nu i-a rezistat focului din priviri:
— Nu se poate! spuse el. Copile, dar ochii tăi sunt ca doi luceferi, tu nu eşti om, ci zeu! Privirea ta străpunge cerurile!” (Fragment Vanisia, prințesa Moldovei)