Teologia numelor divine din Vechiul Testament

Numele face trimitere la persoană. În cultul creștin ortodox, la fiecare dintre cele șapte Sfinte Taine, credinciosul este prezent fizic și îi este pronunțat numele. De asemenea, numele se pomenește și în cadrul sfintelor ierurgii și la rugăciunile personale. După cum se vede din Vechiul Testament, numele primit la naștere de un copil poate fi un indiciu care vorbește despre starea socială din țară la momentul nașterii (Icabod înseamnă „s-a dus slava lui Israel” – I Reg. 1, 21), de un eveniment semnificativ din viața pruncului (Moise înseamnă „scos din apă” – Ieș. 2, 10), sau despre altceva.

Perspectiva „profetică” înscrisă în nume era o carac­teristică des întâlnită în timpul biblic, căci numele „vorbea” de menirea pe care copilul avea să o aibă în Israel (Iosua însemnând „Domnul este salvarea”, iar Ioan, „Dumnezeu S-a milostivit”).

Serghie Bulgakov scrie că „numele este o putere, o ener­gie, este Cuvântul întrupat. El ne arată o întrupare cu totul deosebită a Cuvântului, a Cărui taină este de neînțeles, ca și toată existența ce se naște, împlinind po­run­ca dumnezeiască: să fie! [...] Întruparea dumne­zeiască presupune întruparea omenească prin nume. Omul primește un nume și se întrupează într-un nume”.

Cultul creștin are în centrul său cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. De aceea, fie că este vorba de rugăciunea de laudă, de mulțumire sau de cerere, Acestea sunt invocate prin intermediul numelor scripturistice. A cu­noaș­te numele Dumnezeului Căruia ne închinăm înseamnă a cunoaște însușirile cu care El S-a descoperit și astfel, cunoașterea devine cale spre credință.

Pr. Dr. Cristian Prilipceanu