Suspinul cerului. Pelerinajul unui mărturisitor

Când iubești un om, după moarte el se transformă într-un nesfârșit dor. Așa îl simt acum pe fratele Ghiță Precupescu. Alături de tatăl meu, alături de Părintele Ion Bria sau de Părintele Mircea Păcurariu. Oamneni care s-au cunoascut între ei, s-au iubit și s-au apreciat nespus. Provocarea lui Romeo Petrașciuc vine tocmai în întâmpinarea dorului prin care-l pomenim în lungile, prea lungile încă, noastre drumuri împreună.
Pentru mine apropierea de Oastea Domnului a venit prin intimele adunări de la Sibiu, din casa de pe colț, strada Andrei Șaguna cu Dealului, unde se reanima în 1991 mica familie locală a Oastei. Într-un colț de colivie, privighetorile Oastei căutau să aducă un cântec de slavă, smerit și cuminte. Privegheau. Acolo am deprins cântarea și răbdarea în ascultare a cuvântului celuilalt. Acolo, într-o duminică după-amiaza, s-a arătat cel ce avea să-mi fie Bunic la Oaste, Profesorul Gheorghe Precupescu.
Gheorghe Precupescu, fratele-Profesor, care a biruit balaurul comunismului cu moartea pe moarte călcând. Pentru cei care mai credeți că suferința este un moft, priviți la omul acesta. Legat de mâini și de picioare, aruncat în noroiul de pe malul Dunării, este obligat să mănânce iarbă. Brutalizat într-atât încât comandantul coloanei reacționează și-l salvează o vreme. Concluzia lui, după ani: De nu mă chinuiau, nu mă păstram așa tânăr, cine știe ce excese m-ar fi cuprins și pieream... Om sănătos la suflet și cald, iubitor și iertător, fratele-Profesor vi se descoperă din arhiva unor interviuri. Viu. Precum și este.

Pr. Constantin Necula