Sunetul paşilor dumnezeieşti. Din văile rătăcirii la Hristos

„Douăzeci şi şapte de ani am fost martorul prăbuşirii morale şi spirituale a tatălui meu şi în fiecare zi vedeam că este părăsit de omenie, ca până la urmă persoana lui să devină o ruină întunecată şi tristă. Şi totuşi, generaţia mea a văzut în această ruină întruparea tuturor idealurilor comunismului. Dar cum să nu-l vadă aşa, de vreme ce învăţătura comunismului începea din creşă, continua în şcoala generală, apoi la gimnaziu, şi, în cele din urmă, la facultate?
Cred în porunca „Nu ucide”. Cred în adevărul care nu este impus cu forţa şi prin vărsare de sânge. Cred că un duh suprem guvernează lumea şi nu omul trecător. Cred că puterea duhului este mai puternică decât toate forţele materiale luate împreună.
Oricât am crede că adevărurile morale ale vieţii au dispărut astăzi de pe planeta noastră, este un fapt de netăgăduit că milioane de oameni cred încă în acestea şi trăiesc cu ele. Nicio putere nu poate face să dispară veşnicul. Adevărurile veşnice sunt luate de om odată cu laptele matern. Dar şi oamenilor care se întovărăşesc cu ateismul, ca de pildă eu, adevărurile le apar în mod neobişnuit şi minunat. În subconştientul meu exista, desigur, sentimentul religios, pe care-l moştenisem de la cele două bunici foarte religioase. Însă nu l-am simţit de la început. Nici nu ştiam că în mine trăieşte un asemenea sentiment.