Strigătul din oglindă

E greu când toate-ncep să se încline,

În așteptarea zilei cea din urmă.

Și-n miezul negru-al soarelui din tine

Un vierme, întruna, scurmă și scurmă.

Un misterios dicteu: te subțiezi

Cum scândura-nșelată de talașii sterpi.

Și te-nlănțuie vedenii: niște șerpi

Cu sângele rece, stranii și obezi.

Și vezi că propria-ți viață este

O casă mare - ajunsă în declin

Și unde locuiește, acum, un străin

Ce nu se dă -’napoi să te deteste,

Trăgând, la geam, din lulea, adânc și rar:

O lulea de vișin cu vârf de chihlimbar.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă uitați în oglindă și să nu vedeți nimic sau să vedeți un chip străin, îmbătrînit, și să auziți un strigăt care să fie chiar strigătul vostru? Asta i s-a întâmplat lui Mircea Bârsilă, poet pe care l-am simțit întotdeauna ca făcând parte din grupul acelora care, ca și mine, își extrag lirismul din zonele cele mai adânci ale psihismului, iar imageria lor se întinde pe o plajă pe cât de largă, pe atât de întinsă, de la în-semnele unei ruralități ancestrala la datele unei culturi însușite temeinic, de la vraja rostirii arhaice la magia muzicii atonale. Poeme scrise în amurg, dar care păstrează încă dârele de lumină din zori... - Mircea Petean