Sonete de metoc

Divulgată cu zgârcenie, abia în anii din urmă, poezia lui Valentin Dan (. 1970) a atras atenția și a plăcut prin temeritățile ei lexicale și imagistice, prin fascinanta dinamică a ideilor și analogiilor insolite, prin înfruntarea - mai degrabă stoică decât tragică - a unei "transcendențe goale" căreia îi refuză resemnata complicitate, dar și prin elaborarea ei atentă și mîiestrită, la care mai rar se ispitesc sau se încumetă poeții zilelor noastre: "ritmurile noi", rimele subtile (chiar cu riscul de a aluneca uneori în asonanțe), aliterațiile de un farmec aproape magic, dislocările topice care duc limba - harismatica și mlădioasa limbă română! pînă la limitele tranzitivității ei expresive. Din toate acestea se iscă frumusețea inefabilă a unei aventuri poetice de o stranie originalitate, căreia acest debut editorial târziu, aș zice "arghezian", nu-i este decât o îndelung pritocită arvună.

Răzvan Codrescu