Sfântul Serafim, făcătorul de minuni din Sarov

S-a scris mult despre Sfântul Serafim de Sarov, însă numai Arhimandritul Ioan Krestiankin ar fi putut să-l prezinte atât de frumos, încadrându-l în societatea rusă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, societate aflată într-o epocă de răcire a credinței și de îndepărtare de Biserică. Rușii acelor vremuri aveau nevoie de un Sfânt care să-i aducă mai aproape de Dumnezeu, care să le fie model, erou, tată, profet, judecător, iar Sfântul Serafim de Sarov a reușit, prin forța iubirii care-l caracteriza, să le fie călăuză către Hristos. Deși se afla în pustia pădurilor Sarovului, Sfântul Serafim vedea patimile societății de care era izolat prin puterea Sfântului Duh, pe care a dobândit-o și pe care a propovăduit-o drept scop al oricărui creștin. 
Este important să ne apropiem de viața unui sfânt nu numai din perspectiva supranaturalului și a minunilor, ci și prin intermediul societății în care a activitat acesta, a influențelor culturale și religioase specifice timpului său, care sigur au avut un rol important în decizia divină de a ridica din mijlocul poporului un Sfânt pentru popor, și nu orice Sfânt, ci Sfântul Serafim de Sarov. 
În cele ce urmează redăm un fragment din carte, pentru a evidenția cele afirmate mai sus: 
Din toate colțurile Rusiei veneau la Sfântul plăcut lui Dumnezeu cei însetați de mângâiere duhovnicească în codrul de pini, nu departe de mănăstire, unde îl găseau pe Starețul gârbovit într-un chiton alb vechi, cu o cruce de cupru la gât. El îi primea pe toți cu dragoste, li se închina tuturor până la pământ, săruta mâna fiecărui om, binecuvântându-l. Chiar și pe cel mai mare păcătos îl numea „bucuria mea”, văzând în el darul dumnezeiesc: sufletul său nemuritor. În orice timp al anului îi saluta pe toți cu cuvintele: „Hristos a înviat!”.