România socială și religioasă la început de secol XXI: între specificul identitar și raportarea la valori

Cu riscul de a mă repeta, reiau și aici constatarea că, în angajamentul ei filantropic, Biserica Ortodoxă majoritară din România se comportă frecvent precum o măturătoare metafizică a unui stat social eșuat. Adică îndepărtează, cât poate, din mizerie, dar nu ajunge la cauză. Curăță, repet: în propriile ei limite, dar nu denunță pe cel care, prin politicile lui sociale - marcate de practicarea asistenței sociale ca asistențialism - , alocă sume bugetare considerabile fără discernământ, altul decât cel al clientelismului, al goanei după voturi. Or, scopul conform al asistenței sociale, cum arată și această carte, rezidă nu în adâncirea captivității situației precare, ci în emanciparea beneficiarilor, redându-i societății. Această viziune este singura de care ar trebui să (re)aducă aminte Biserica prin prisma antropologiei sale, a credinței ferme în chipul lui Dumnezeu din om.

Radu Preda