Răbdarea. Tâlcuire la rugăciunea sfântului Efrem Sirul

 Traducere din limba bulgară de Gheorghiță Ciocioi

Dumnezeu spune: Milă voiesc, iar nu jertfă! (Osea 6, 6; Matei 9, 13). Inimă milostivă, dragoste către aproapele, și nu jertfe mari, care adesea slujesc la hrănirea mândriei noastre, slavei deșarte și orgoliului! Milă, iar nu jertfă!
Să ne smerim și să ne împăcăm unii cu alții, iar nu să ne mândrim și să ne dezbinăm! Că de veți ierta oamenilor greșealele lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greșealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșealele voastre. (Matei 6, 14-15)

Cuprins:
Capitolul 1. Deosebirea dintre răbdarea lumească şi cea creştină
Capitolul 2. Sfinţii nevoitori – chipuri şi învăţători ai adevăratei răbdări
Capitolul 3. Răbdarea creştinilor de odinioară şi răbdarea noastră
Capitolul 4. Duşmanii răbdării
Capitolul 5. Greutatea nevoinţei răbdării până la sfârşit
Capitolul 6. Răbdare – Mântuire
Notă biografică
 
Capitolul 1: Deosebirea dintre răbdarea lumească şi cea creştină 
Răbdarea este o mare virtute numai dacă e unită cu smerita cugetare. Ea aduce biruinţă şi prăznuire în sufletele celor ce cred în Hristos, printr-o bucurie paşnică. Noi fericim pe cei ce au răbdat (Iac. 5, 11), pentru că ne dăm seama de măreţia acestei nevoinţe. 
Există două feluri de răbdare: unul este cel obişnuit, omenesc, nedesăvârşit după manifestările şi motivele răbdării, şi îl vom numi lumesc. Iar celălalt este desăvârşita răbdare, amintită prin neobişnuitele semne ale îndelungii răbdări dumnezeieşti. Aceasta este răbdarea creştinească. Ea începe acolo unde sfârşeşte obişnuita răbdare. Izvoarele ei sunt în nesecatul har dumnezeiesc, dăruit din abundenţă celor smeriţi. 
Care răbdare a avut-o în vedere Sfântul Efrem Sirul, atunci când ne învaţă să ne rugăm în acest chip: „Iar duhul răbdării dă-mi-l mie, Doamne!”? În mod cert, nu răbdarea omenească, cu nedesăvârşirile ei, ci acea răbdare care îşi are temelia în Dumnezeu – harică, fără prihană, desăvârşită răbdare –, pentru că aceasta ne conduce către mântuirea cea veşnică. Aceasta este răbdarea despre care Hristos spune: Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre! (Luca 21, 19) Aceasta este răbdarea în numele lui Dumnezeu, răbdarea creştinului, care doreşte să dezrădăcineze din sine păcatele contrare ei: supărarea, mânia, răzbunarea, răutatea, osândirea şi altele. Aceasta este răbdarea care se arată cu putere între răutăţile din lumea aceasta şi care biruie şi păcatul, şi pe diavol cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. Pentru dobândirea unei asemenea răbdări, merită ca omul să se roage şi să se ostenească. 
Necunoscătorii credinţei creştine au cunoştinţă, de asemenea, despre răbdare şi o practică, preţuind-o foarte mult. Dar cât de săracă şi nedesăvârşită este aceasta, şi atât după îndemnuri cât şi după realizarea ei, în comparaţie cu răbdarea despre care ne învaţă Hristos! Iată şi ilustrări în acest sens: 
Mulţi oameni necredincioşi au intrat în conflict cu cunoscuţii lor ori cu unii vecini răi, şi au suportat din partea acestora anumite pagube, ori au suferit din partea lor dintr-un motiv oarecare, arătând până la o vreme către aceştia răbdare. Însă pentru ce? Pentru că se tem că acei oameni pot să le producă şi mai mari necazuri. Motivul răbdării lor ţine de un interes pământesc: fuga de probleme şi mai mari. Prin asemenea egoiste imbolduri, răbdarea nu are o valoare morală deosebită, chiar dacă este mai bună decât violenţa, nerăbdarea şi răzbunarea. 
Unii rabdă diferite vrăjmăşii, ca să treacă în ochii lumii drept oameni virtuoşi. Aşa a fost răbdarea stoicilor în antichitate. Cu multă voinţă, ei se exersau în răbdare până la o asemenea treaptă, încât puteau să rabde liniştiţi toate nenorocirile survenite. Răbdarea lor era întemeiată pe o fină şi ascunsă mândrie. Însă tocmai din pricina acestei mândrii, au pierdut calitatea adevăratei virtuţi. 
Se povesteşte despre filosoful Epictet că era rob la un stăpân foarte mânios, care îl bătea deseori. Epictet suferea din pricina unui picior bolnav şi şi-a prevenit stăpânul că, dacă îl va lovi peste acel picior, i-l va rupe. Într-o zi, înfuriindu-se, stăpânul a început din nou să-l bată, şi de data aceasta chiar peste piciorul bolnav, astfel încât a reuşit, într-adevăr, să i-l rupă. Epictet a simţit o mare durere, însă cu sânge rece s-a adresat stăpânului său: „Doar te-am prevenit că, dacă mă loveşti peste acest picior, îl vei rupe! Iată, mi l-ai rupt, într-adevăr!” 
Amintind această întâmplare într-una din cărţile sale polemice împotriva creştinilor, scriitorul păgân antic Celsius, adept al stoicismului şi duşman al credinţei creştine, întreabă: „Când a spus Hristos al vostru asemenea admirabile cuvinte?” Iar un dascăl creştin i-a răspuns: „Atunci când Îl munceau, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a tăcut! Iar aceasta este şi mai admirabil!” 
Au existat şi există şi astăzi oameni care rabdă jigniri, deoarece, în trufia lor, socotesc ca fiind înjositor să se coboare până la nivelul acelora care şi-au îngăduit să-i insulte. Aşa s-a întâmplat cu un filosof păgân. Acesta mergea cu ucenicul său pe străzile Atenei şi a fost insultat pe neaşteptate de către un om fără educaţie. Ucenicul ardea de indignare pentru că învăţătorul lui fusese insultat în acest fel. Însă filosoful şi-a continuat netulburat drumul său. Ucenicul s-a mirat de această netulburare şi l-a întrebat cum se explică aceasta. Filosoful i-a răspuns: „Dacă tu mergi liniştit pe cale, şi o oarecare vită te atinge cu povara ce o poartă în spate, te vei simţi jignit?” 
Cu asemenea trufaşe „virtuţi” îi educau uneori cei mai buni filosofi pe ucenicii lor. Însă învăţăturile lor despre virtute nu conduceau oamenii la desăvârşirea morală. Numai Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă despre adevărata virtute a răbdării, întemeiată nu pe egoism, nu pe mândrie, nu pe dispreţuirea aproapelui, ci pe smerenie. Pentru Mântuitorul nu există oameni care să fie trecuţi cu vederea. Şi cei mai de jos dintre aceştia sunt cei prea mici fraţi ai lui Hristos. (Mat. 25, 40) Pentru aceştia Dumnezeu-Omul Şi-a vărsat scump sângele Său (Rom. 14, 15). 
Răbdarea lumească îşi are începutul în egoism şi se încheie prin deşarta slavă lumească. Ea este clădită pe mândrie. Strălucirea ei mincinoasă se stinge pe neaşteptate atunci când se descoperă înrudirea acesteia cu întunecata trufie şi cu dispreţul arogant faţă de aproapele nostru. 
Învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos despre răbdare se întemeiază pe propria Sa pildă. Iar măreaţa Sa pildă trimite spre răbdarea care îşi are începutul nu în mândrie, ci în smerenie, nu în egoism, ci în jertfa de sine; se întemeiază nu pe dispreţuitoarea trecere cu vederea a aproapelui, ci pe dragostea sinceră către acesta. Răbdarea creştinească este o calitate proprie dumnezeirii, pentru că urmează Făcătorului, despre Care s-a spus că este Îndelung-răbdător şi Multmilostiv (Ps. 102, 8). 
Sfântul Ioan Scărarul deosebeşte trei chipuri de monahi virtuoşi care, în acelaşi timp, răbdau grele scârbe. Ei acţionau în chipuri diferite, însă toţi erau neprihăniţi. Unul tăcea cuprins de teamă. Altul se bucura întru sine că i s-a dat prilej să rabde ceva, însă în acelaşi timp se întrista pentru cel care îi prilejuise supărarea. Al treilea, cugetând la pieirea celui ce-l scârbise, vărsa pentru acesta lacrimi fierbinţi. „Acesta a fost pentru mine un prilej – spune Sfântul Ioan Scărarul – ca să văd manifestarea celor trei virtuţi: frica de Dumnezeu, nădejdea în răsplată şi dragostea.” 
Iată cu ce măreţe virtuţi este legată răbdarea creştină: cu credinţa în Dumnezeu, cu nădejdea în El şi cu dragostea, care Îl cuprinde atât pe Făcător, cât şi făpturile. Aceasta înseamnă că răbdarea creştină creşte pe ogorul Evangheliei Noului Testament, unde sunt ţesute aceste trei virtuţi (I Cor. 13, 13). 
După Sfântul Ioan Gură de Aur, „răbdarea creştinească se arată atunci când în noi au prins rădăcini adânci dogmele credinţei”. Cu alte cuvinte, noi nu putem să răbdăm smeriţi diferite ofense, dificultăţi, dureri, pagube şi necazuri cu smerenie creştinească, dacă nu suntem convinşi că Dumnezeu există, dacă nu credem că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, a răbdat pentru noi pătimire şi moarte pe cruce, ca să ne răscumpere din păcat, blestem şi moarte, şi dacă nu am priceput că Sfântul Duh ne dă dumnezeiescul har, cu al cărui ajutor putem să răbdăm şi cele mai mari necazuri în viaţă. Credinţa naşte răbdarea creştinească. 
Privirea adevăratului creştin trebuie să fie îndreptată către răsplata viitoare şi către viaţa veşnică, unde Dumnezeu va da fiecăruia după faptele lui. (Apoc. 2, 23) Acolo pe aceia care au răbdat îi aşteaptă o răsplată deosebită. Nădejdea în acea răsplată însufleţeşte pe nevoitorii întru răbdare. 
Însă desăvârşita răbdare este cu neputinţă de obţinut fără dragoste către Dumnezeu şi către oameni. Această dragoste, numită legătura desăvârşirii (Col. 3, 14), e mai înaltă şi decât credinţa, şi decât nădejdea. Ea depăşeşte credinţa acelora care, ca robi, se ostenesc spre mântuire. Ea trece peste graniţele nădejdii, însufleţindu-i pe aceia care slujesc lui Dumnezeu asemenea simbriaşilor. Ea se desăvârşeşte cu dumnezeiasca înfiere care, fără să aştepte plata, primeşte de la Iubitorul Părinte ceresc Împărăţia lui Dumnezeu nu ca răsplată, ci ca moştenire, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Nu mai eşti rob, ci fiu, iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hristos (Gal. 4, 7; asemenea Mat. 25, 34). 
Cel ce ne îndeamnă către mândra răbdare lumească este mândrul satana. El se teme de puterea mântuitoare a răbdării creştineşti şi urmăreşte să o înlocuiască cu o prefăcută „virtute”, care este o răbdare plină de mândrie. Este adevărat că cel mai adesea el îndeamnă oamenii către nerăbdare, căci din ea adună cele mai mari izbânzi: cearta între cei apropiaţi, aprinderea focului urii între aceştia, aţâţarea către răzbunare şi altele. Însă el poate să înveţe şi spre răbdare, atunci când este vorba de oamenii care preţuiesc virtutea şi doresc să se fălească cu ea. În asemenea cazuri, prin manifestarea părutei virtuţi a răbdării lipsite de har, el abate oamenii de la năzuinţa de a atinge adevărata răbdare. Urmarea pentru el ar fi de nesuportat, pentru că aceasta îl doboară. Iar prin răbdarea cea lipsită de har, în cele din urmă el iese plin de biruinţă. Păruta poleială a răbdării lumeşti ameţeşte cu mulţumirea de sine deşartele suflete şi ele sunt pregătite să se dedea uneori la mari „nevoinţe”, ca să pătrundă şi mai adânc în plăcutele valuri ale pierzătoarei slave deşarte. 
Stihia diavolului este mândria. Împlinitorii plini de mândrie ai răbdării sunt, totodată, nevoitori şi slujitori ai satanei. Răbdarea le e duşman acestora, însă ei rabdă şi se admiră pentru comportarea lor „măreaţă”, rămânând orbi la caracterul ei păcătos, ascuns sub mantia fascinantei „bunei înrudiri” exterioare. Răbdarea lor este ieftină şi uşor atinge „virtutea”. 
Nu astfel se întâmplă şi cu nevoitorii creştini pe calea răbdării. Pentru aceştia nu există realizări lesnicioase, ci o luptă cumplită – luptă cu întunecatele puteri diavoleşti (Efes. 6, 12), şi o războire până la sânge (Evr. 12, 4) cu propriile patimi păcătoase. Ei nu îşi dau seama de realizările lor, nu îşi contemplă virtuţile, ci în permanenţă încearcă o sinceră nemulţumire de sine, la care contribuie Însuşi Dumnezeu, Care îngăduie împrejurări schimbătoare şi umilitoare în viaţa lor, ca să aibă motive permanente de smerire de sine. Astfel ei rămân orbi la virtutea lor şi atenţi la păcătoşenia lor. Sub aripa smereniei, cresc şi se dezvoltă neluând seama la ei înşişi. Astfel, lor, prin lupte şi ispite, le înfloreşte marea virtute – smerita răbdare, inspirată de înalta pildă a lui Hristos. Lor le este legată aceasta de credinţă, de aceea este trainică; le este întărită de nădejde, pentru aceasta este biruitoare; este însufleţită de dragoste, de aceea este mântuitoare.