Problema mântuirii în Faust al lui Goethe

 Nae Ionescu ia ca punct de pornire personajul Faust al lui Goethe pentru o nouă dezbatere asupra problemei mântuirii omului. Datorită potențialului ei de creștere în conștiința noastră, am inclus această carte în Colecția Logós spermatikós. Avem aici o imagine clară a modului metodic și original de gândire al filosofului român. Fragment Problema mântuirii în Faust al lui Goethe 

II. PROBLEMA MÂNTUIRII

1. Problema salvării înseamnă, într-un limbaj mai românesc, încercarea omului de a se mântui. Preocuparea aceasta de a se mântui nu poate să o aibă omul decât în momentul în care el are conştiinţa căderii, conştiinţa inferiorităţii lui faţă de ceea ce ar putea să fie.

În conştiinţa căderii omului se află iarăşi un moment foarte necesar în această punere a problemei mântuirii, căci pentru ca un om să se poată mântui însemnează că el trebuie să fie în esenţă mai bun decât este actualmente, adică să existe în el posibilităţi de ridicare morală şi de ridicare metafizică; adică omul se recunoaşte în adevăr pe o treaptă inferioară de viaţă spirituală, dar această treaptă inferioară de viaţă spirituală nu determină propriu-zis însăşi esenţa lui: el nu este pentru vecie aşa cum este, ci are posibilitatea de a deveni mai bun, posibilitate garantată oarecum, în închipuirea omului obişnuit, [de faptul] că, odată, el a fost aşa cum ar trebui să fie sau cum ar vrea să fie.

Vasăzică, problema aceasta a mântuirii presupune o stare inferioară, care nu este starea lui naturală, ci starea în care a ajuns graţie unor împrejurări oarecare. Prin urmare, omul a fost într-un anumit moment bun şi a încetat să fie bun; aceasta însemnează că omul a căzut.

Un termen, prin urmare, al problemei acesteia a mântuirii este reaua stare sau starea de inferioritate, dezagregarea spirituală a omului, dezagregare întâmplată în cursul istoriei.

Al doilea termen trebuie să fie poziţia ultimă către care se îndreaptă acest om în necesitatea, în tendinţa lui de a se mântui. Despre aceasta însă, mai târziu. Deocamdată să discutăm prima parte.

2. În mentalitatea noastră europeană, care este stăpânită în structura ei intimă de religiozitatea creştină, această cădere a omului este într-adevăr teoretizată. Ce însemnează aceasta? În creştinism este teoretizată printr-un mit, mitul căderii omului în păcat. Adam şi Eva au mâncat mărul din pomul cunoştinţei şi, prin urmare, au decăzut din situaţia în care erau. Spun însă că această teoretizare este exprimată printr-un mit. De ce printr-un mit? Pentru că, propriu-zis, această poveste a păcatului originar nu poate să fie luată în înţelesul acesta literal – şi o să vedem imediat de ce. Dv. poate că aţi auzit că există mai multe posibilităţi de interpretare a acestui mit al păcatului originar: este o formă literală şi este o altă formă, care înţelege prin acest păcat originar numai un simbol. Forma literală este aproape pozitivă. Acela care a exprimat-o în formula cea mai pregnantă este Sfântul Augustin: peccatum est dictum vel factum, vel concubitu, contra legem aeternam; păcatul ar fi „vorba sau fapta, sau dorinţa împotriva legii eterne”.