Pelerin in Bucuresti. Ghid pentru vizitatori

Pelerinajul este o constantă a umanităţii şi o şansă de îmbogăţire spirituală. Drumul către locaşurile de închinare şi întâlnirea cu oameni şi locuri prin care simţim lucrarea lui Dumnezeu în viaţa lumii sunt întotdeauna încununate de bucurie fi binecuvântare. 
Recunoscută încă din perioada medievală ca o „cetate a bucuriei" (Hilariopolis), numită în secolul al XX-lea „micul Paris", capitala de astăzi a României păstrează în articulaţiile ei majore dimensiunea inconfundabilă a spiritualităţii ortodoxe, prin bisericile mai vechi sau mai noi, ctitorite de domnitori, familii nobiliare, ierarhi, preoţi şi călugări, bresle de meşteşugari sau de obştea creştinilor jertfelnici care au pus milostenia lor la temelia unor sfinte locaşuri, spre folosul duhovnicesc al poporului dreptcredincios. 
Despre numărul mare al aşezămintelor bisericeşti din Bucureşti vorbesc multe însemnări ale călătorilor străini din veacurile de odinioară, între aceştia, istoricul şi geograful armean Hugas Ingigean înfăţişa astfel cetatea de pe Dâmboviţa prin anii 1780-1787: „Numărul locuitorilor ajungea anul trecut la cincizeci de mii, printre care găsim şi diferiţi streini; oraşul este împărţit în şaizeci şi şapte de mahalale (...). Sunt numeroase biserici, mănăstiri şi hanuri, care majoritatea au fost construite de către domni, şi poartă numele acestora (...). Numărul bisericilor si al mănăstirilor care se găsesc în oraş şi împrejurimi se zice cl ar ajunge la trei sute optzeci; acestea numai cele zidite de piatră, fără a număra pe cele din lemn, cu care ar fi patru sute". 
Odată cu evoluţia oraşului, s-au schimbat multe şi în planul vieţii bisericeşti, mai ales după ce Bucureştii devin capitala Principatelor Unite, în anul 1862, apoi capitala României Mari, din 1918, şi reşedinţa Patriarhiei Române, din 1925. Istoria tumultuoasă a celui mai important oraş din România şi, multă vreme, al doilea în strălucire din sud-estul european, după Istanbul, a cu-prins şi locaşurile de închinare creştine ortodoxe sau ale altor confesiuni şi religii prezente în Bucureşti. S-au construit multe locaşuri noi, altele au fost dărâmate (mai ales în ultimul deceniu al dictaturii comuniste), însă imaginea lor a rămas vie în conştiinţele oamenilor. 
La începutul mileniului trei, vechea cetate a lui Bucur respiră aerul cosmopolit de metropolă europeană şi recapitulează, în alcătuirea ei eclectică, aspecte dominante ale culturii româneşti din aproape toate regiunile ţării. De aceea, la elaborarea proiectului Catedralei Mântuirii Neamului, un ideal mai vechi aflat acum în plină lucrare, toate eforturile s-au concentrat în direcţia realizării unui edificiu cu valoare de simbol: o expresie a sufletului românesc deschis spre dialog cu bimilenara cultură creştină a Europei. 
Chiar dacă ziua de aniversare a Bucureştilor a fost stabilită de municipalitate la 20 septembrie (în amintirea primei atestări documentare cunoscute până acum, hrisovul domnitorului Vlad Ţepeş din 20 septembrie 1459), oraşul trăieşte cu cea mai mare intensitate spirituală în zilele apropiate datei de 27 octombrie, sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ale cărui moaşte se află în Catedrala Patriarhală de pe Dealul Mitropoliei. 
Pelerini din ţară şi din alte regiuni ale lumii vin în capitala României pentru a participa la tradiţionalul hram al ocrotitorului spiritual al Bucureştilor. Astfel, se deschid raze de lumină şi bucurie sfântă către toate mănăstirile şi bisericile din centrul istoric, adevărate tezaure de patrimoniu sacru, cu sfinte moaşte şi icoane făcătoare de minuni, care ajută pe oameni să cultive de-a lungul anului legătura de rugăciune cu sfinţii, „prietenii şi casnicii lui Dumnezeu". Iar paşii pelerinilor au mereu deschisă calea şi către ctitoriile recente din noile cartiere bucureştene sau către venerabilele mănăstiri din împrejurimi. 
Ne rugăm Domnului Hristos, tainicul Călător pe drumul spre Emaus cu Luca şi Cleopa, să binecuvânteze pe toţi pelerinii care vin la Bucureşti, să-i ajute să descopere frumuseţile spirituale de aici şi să le dăruiască bucuria întâlnirii omului cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi fericirii eterne.