Ortodoxie și Luteranism în Transilvania între Revoluția pașoptistă și Marea Unire

Cartea Ortodoxie şi luteranism în Transilvania între Revoluţia Paşoptistă şi Marea Unire este rezultatul unei cercetări lungi şi sistematice, care a pornit iniţial de la restituirea unui subiect mai puţin frecventat în istoriografia română – legăturile lui Andrei Şaguna cu Biserica Evanghelică C.A. şi comunitatea săsească – şi a evoluat spre o reconstituire a evoluţiei celor două naţiuni şi confesiuni, realizată în paralel, pentru a ilustra asemănările şi deosebirile în organizarea administraţiei bisericeşti, interferenţele teologice şi culturale, eforturile acestora de a-şi defini identitatea în noile condiţii ale modernităţii.
Deşi Mircea-Gheorghe Abrudan defineşte conceptele de bază cu care operează – Biserica şi istoria bisericească – cartea pe care o propune este în acelaşi timp o prospecţiune în societatea ardeleană din secolul al XIX-lea, văzută din perspectiva românească şi cea săsească, comunităţi cu o atitudine specifică faţă de provocările spiritului modern, obligate la aceasta de necesitatea realizării propriilor interese naţionale. Şi la români şi la saşi, Biserica a avut un rol deosebit în apărarea şi afirmarea naţionalităţii. Prin cele două personalităţi emblematice – Andrei Şaguna şi Georg Daniel Teutsch – Biserica Ortodoxă şi Biserica Evanghelică au realizat un amplu program de modernizare al instituţiilor, al organizării şi mai ales al raporturilor cu credincioşii, întemeiat pe fundamentele teologice ale propriei confesiuni.
Meritul lui Mircea-Gheorghe Abrudan este că a valorificat în detalii o stufoasă documentaţie istorică şi teologică, începând cu o bibliografie exemplară a istoriei celor două biserici, examinată şi asumată critic, la care adaugă noi descoperiri găsite în arhivele austriece, româneşti şi germane, în presa epocii apărută în Germania, Austria, Ungaria, Transilvania şi în România. Este o documentare completă ce individualizează această carte prin maniera în care reconstituie faptul istoric, subliniindu-i şi fundamentele teologice. Stă mărturie în acest sens excursul istoriografic realizat de autor referitor la cele două biserici, ce poate constitui un model pentru perspectiva critică din care este realizat.
Lectura cărţii prilejuieşte un sentiment de împlinire pentru lucrul bine făcut, mai ales că autorul mărturiseşte că o nouă carte despre Şaguna este superfluă, după contribuţiile mai vechi sau cele mai noi din ultimii ani datorate lui Johann Schneider, Paul Brusanowski şi, recent, părintelui academician Mircea Păcurariu. Fără să facă abstracţie de cercetările anterioare, Mircea-Gheorghe Abrudan nu mai reia problematica acestora, ci dezvoltă teme noi sau corectează informaţii şi interpretări datorate înaintaşilor. Sunt edificatoare în acest sens contribuţiile noi pe care le aduce despre perioada episcopatului lui Vasile Moga şi despre formaţia teologică şi culturală a lui Şaguna în ambianţa Pestei multiculturale şi a coloniei române din capitala Ungariei, patronată de Atanasie Grabovski, unchiul său, desăvârşită apoi în spaţiul eclesial ortodox de la Carloviţ şi de la Vârşeţ sau de la mănăstirile sârbeşti pe care le-a cârmuit. Aşa cum mărturisea într-o scrisoare către episcopul Emilian Kengelácz, Şaguna a fost pregătit de mitropolitul Ştefan Stratimirovici, împreună cu alţi tineri din generaţia sa pentru a deveni arhierei, fiind unul dintre puţinii români admişi de ierarhia sârbească să acceadă la un asemenea rang, deşi nu au lipsit şi alte tentative din partea românilor. Acest lucru relevă aprecierea şi preţuirea de care se bucura în faţa ierarhiei sârbeşti, plasată pe poziţii contrare celor româneşti din cauza mişcării de separaţie ierarhică declanşată de români încă de la începutul secolului al XIX-lea. Pregătirea, orizontul cultural şi ştiinţific, poliglotismul, devotamentul pentru tradiţia ortodoxă, formaţia sa juridică au fost argumente ce au pledat pentru cariera eclesiastică a lui Şaguna în faţa ierarhiei sârbeşti.