O istorie a teoriilor despre artă (Sec. XV-XX)

Cartea renumitului istoric de artă polonez Jan Białostocki este alcătuită din studii şi eseuri consacrate unor subiecte prefirate pe spaţiul a cinci sute de ani de experienţe, trăiri, înfăptuiri şi exegeze ale frumosului întruchipat în opere care se adresează nemijlocit ochiului şi sensibilităţii intuitive. Deși au fost scrise fără a avea o legătură „exterioară” între ele, studiile cuprinse aici, au, fără îndoială, o legătură „interioară” rezultată din caracterul unitar al preocupărilor autorului de-a lungul întregii sale cariere științifice, în care a unit cercetările asupra operelor de artă cu investigațiile privind modul de acțiune asupra gîndirii și sensibilității umane, precum și asupra reflecțiilor teoretice și istorice despre artă. 

 

Pentru cine parcurge, cu luciditate, O istorie a teoriilor despre artă nu este un secret climatul de afinităţi spirituale dintre autorul ei şi Panofsky. Amîndoi fac parte din aceeaşi familie sau constelaţie de spirite. Un indiciu sigur, în acest sens, sînt desele apeluri – în punctele neclare şi cruciale – la explicaţiile şi interpretările iconologului de prestigiu mondial, care este Erwin Panofsky.

 

„În timp ce în prima parte predomină consideraţiile despre teoria mai veche a artei, cea de-a doua cuprinde studii despre teoria actuală a artei, despre concepţiile şi metodele acesteia. Primele două studii se ocupă de noţiunea de manierism şi utilizarea ei pentru clasificarea şi ordonarea fenomenelor istorice în domeniul picturii de peisaj, ca şi în domeniul artei poloneze. Următoarea lucrare discută istoricul noţiunii de baroc şi modificările succesive în înţelegerea acesteia. Ultimul studiu este consacrat unei metode de cercetare a artei considerată de autor drept cea mai adecvată: metoda cercetării integrale a operelor de artă, numită – poate puţin cam imprecis, – metoda iconologică. El cuprinde prezentarea metodei, a, principiilor ei, istoricul dezvoltării, perspectivele, precum fi rezervele exprimate în legătură cu aceasta.”

 

„În concepţia lui Bialostocki arta este, înainte de orice, modalitate de cunoaştere, aşa cum demonstrează de pildă, în documentatele studii consacrate lui Leonardo da Vinci şi lui Dürer. Este vorba, în primul rînd, de cunoaşterea realităţii umane: a omului ca individualitate, ca expresie cugetătoare a naturii, ca participant – conştient de răspunderea sa morală şi social-politică – la viaţa, colectivităţii. În al doilea rînd, această cunoaştere are un caracter ştiinţific, ţinînd seama de condiţiile istorice, de contextul economico-social al momentului şi al epocii, de peisajul pluriform şi multilateral al relaţiilor interumane, de mutaţiile ce au loc în structurile societăţii și în conştiinţele indivizilor, precum și de reflectarea acestora, prin transfigurare, în operele de artă. Dar, pe urmele lui Leonardo şi ale altor precursori de geniu, Bialostocki subliniază, de asemenea, importanţa cunoaşterii ştiinţifice a naturii pentru creatorii de artă mare.

Cît priveşte cunoaşterea, interpretarea şi analiza mesajului operei de artă, Bialostocki manifestă exigenţele şi rigorile aceluiaşi spirit ştiinţific, în studiul consacrat lui Leonardo da Vinci, sub titlul plin de semnificaţii: „O, Leonardo, de ce te trudeşti atît?”, se urmăreşte, în primul rînd, explicarea poziţiei empiriste, în materie de cunoaştere, a marelui florentin. Leonardo este susţinătorul, în quattrocento, al cunoaşterii prin pictură. El modifică – propunînd altă perspectivă, alt peisaj cosmic şi spiritual, altă viziune a lumii, – formula medievală pulchrum et bonum (frumos şi bun), de esenţă teologală, punînd accentul decisiv pe formularea pulchrum et verum (frumos şi adevărat), caracteristică Renaşterii. Prin această răsturnare de poziţii, pictura, care, în viziunea leonardescă, este una cosa mentale, se situează, conform demonstraţiei din faimoasa „Paragone”, în fruntea tuturor artelor, prin funcţiunea ei epistemologică, graţie, deci, virtuţilor ei de cunoaştere.”

Grigore Popa, Prefață la O istorie a teoriilor despre artă