Mărturii despre Sfântul Ioan de Kronstadt

Influenţa părintelui Ioan se datorează profundei lui credinţe, dragostei, fidelității faţă de Ortodoxie, atitudinii sincere faţă de pastorație şi sfinţeniei personale. E adevărat însă, cele enumerate nu fac decât să atragă harul divin, şi acesta îl face măreţ pe om. Astfel se explică farmecul deosebit al părintelui. Harul l‑a proslăvit pe păstorul din Kronstadt şi a atras către el inimile multor oameni. Din această perspectivă el nu era un om obişnuit, ci o minune dumnezeiască, un vas duhovnicesc, umplut cu multe daruri, ce are dreptul de‑a spune: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte” (Filipeni 4, 13). Când era întrebat în ce mod a dobândit o asemenea faimă, părintele răspundea: „Nu am nimic în afara harului preoţiei, care se dobândeşte prin hirotonie. Reaprinde în tine acest har şi atunci vei săvârşi fapte mai mari şi mai minunate”. 
 
Cuprins: 
În Kronstadt, la părintele Ioan 
Două zile în Kronstadt 
La părintele Ioan din Kronstadt 
„Formaţia…” 
Amintiri despre părintele Ioan din Kronstadt 
    E. Duhonina 
    Din amintirile lui N.T. 
    Vasili Şustin 
    Alături de părintele Ioan din Kronstadt (V. Ilinski) 
    Din amintirile protopresbiterului Pavel Levitski 
În amintirea sfântului păstor 
    Părintele Ioan 
    Scurtă biografie 
    La Părintele Ioan 
    Spovedania comună 
Minunile părintelui Ioan din Kronstadt 
    Ultimele zile 
Părintele Ioan din Kronstadt 
Din amintirile lui R.G. Şcemeakina 
 
Ce fericire! Rugăciunea mi‑a fost auzită. Părintele Ioan m‑a vizitat astăzi şi a sfinţit apartamentul, care i‑a plăcut foarte mult. Astăzi i‑am cerut părintelui să fie duhovnicul meu. 
Când l‑am rugat să mă povăţuiască pe calea duhovniciei, părintele m‑a întrebat: 
– Dar mă vei asculta întotdeauna şi vei împlini ce îţi voi spune? 
– Părinte, doar mă ştiţi! De doi ani deja, la porunca sfinţiei voastre, nu mai practic spiritismul. 
– Da, da, ştiu, a zis el şi a rămas pe gânduri. 
Atunci, căzând în genunchi, am început să‑l rog: 
– Luaţi‑mă, părinte, porunciţi‑mi să fac ascultare şi, dacă sunt vinovată cu ceva, daţi‑mi şi epitimie, că o voi împlini cu dragoste. 
Părintele a zâmbit cu blândeţe şi a zis: 
– Ia te uită, ce sprintenă e! Te iau să‑mi fii fiică duhovnicească, cât despre viaţa ta mai lasă‑mă să mă gândesc. 
După aceea, m‑a sărutat pe frunte şi a mers în sufragerie, unde l‑am rugat să primească o plapumă împletită de mine. Luând plapuma, părintele a zis: 
– Vai, ce îndemânatică eşti! Mulţumesc, mulţumesc. 
I‑am mai dat părintelui telegrama egumenei Mănăstirii Intrarea Maicii Domnului în Biserică, din oraşul Orel, prin care aceasta îi mulţumea părintelui pentru vindecarea pe care o primise, datorită rugăciunilor lui. 
Părintele a spus: 
– Slavă Domnului, că atunci când eram în Orel mi s‑a spus că s‑a îmbolnăvit rău de tot. Eu am slujit în catedrala oraşului şi am trimis pe cineva să‑i spună să nu îndrăznească să fie bolnavă, rugându‑mă şi eu din toată inima Domnului şi iată că El, Atotmilostivul, mi‑a auzit rugăciunea. 
Zicând acestea, părintele m‑a binecuvântat şi a plecat. 
 
Doamna E.N., o femeie slabă, bolnavă, arzând de nerăbdare să construiască o biserică Domnului într‑o localitate îndepărtată a Rusiei, întâlnindu‑l pe părintele, l‑a rugat să influenţeze cumva oamenii bogaţi pentru a o ajuta să adune fondurile necesare. Părintele a binecuvântat‑o, spunându‑i: 
– Mergi şi construieşte! 
– Păi, cum, părinte, că nu am bani. 
– Ţi‑am spus să mergi şi să construieşti, că totul va fi bine, a spus din nou, cu asprime, părintele. 
E.N. s‑a temut să‑l mai contrazică şi a ascultat, iar, ca rezultat şi spre mirarea tuturor, biserica a fost ridicată fără piedici, foarte mulţi oameni venind să contribuie la această zidire. 
 
Părintele nu suporta tutunul, spunând că fumatul este analogia băuturii, fiind dăunător sufletului. Astfel l‑a dezvăţat pe tata de a mai fuma, dar şi pe mine. Fiind alintat şi având o viaţă uşoară, nu mi‑a trecut niciodată prin cap să renunţ la acest obicei uşor de deprins şi simpatic, mai ales că încercările ulterioare de a face acest lucru s‑au finalizat cu stricarea bunei dispoziţii şi a confortului de „a fuma”, care se prelungise la mine timp de optsprezece ani. Am fumat mult, dar iată că, în timpul unor probleme pe care le‑am avut pe 9 decembrie 1913, am venit la mormântul părintelui Ioan, gândind în sinea mea un singur lucru: „Facă‑se voia Ta”. Peste trei zile m‑am îmbolnăvit tare, având două abcese în gât, care aproape că m‑au costat viaţa. Atunci mi-a apărut în mod serios dorinţa de a mă lăsa de acest obicei, fapt pe care i l‑am relatat profesorului Bogdanov‑Berezovschi. Acesta a fost sceptic în ceea ce priveşte intenţia mea, după ce a aflat că fumam de optsprezece ani. El mi‑a spus, râzând: „Vă veţi însănătoşi şi apoi veţi începe să fumaţi din nou”. 
Acum sunt douăzeci de ani de când am lăsat, foarte uşor, deşi eram comod, această patimă care îi stăpâneşte pe atâţia oameni. 
Nu numai faptul descris mai sus, ci şi convingerea mea personală m‑au dus la concluzia că prin voia lui Dumnezeu, de care am ascultat în rugăciunea mea scurtă şi sinceră, şi conform rugăciunii dreptului lui Dumnezeu, părintele Ioan, am fost izbăvit de această patimă grea, pe care nu vrem să o vedem şi să o recunoaştem ca atare, preferând să fim orbi, în această privinţă.