Liberalismul care îmi place

Mulți filosofi au circumscris liberalismul la simpla aplicare a științei în planul guvernării; alții l-au redus până la un singur principiu, cel al non-agresiunii. Istoria a arătat că, în ciuda coerenței logice remarcabile și a clarității ideilor sale, liberalismul nu a fost aplicat cu consecvență nici în patria și perioada sa de glorie: Anglia începutului de secol XIX. Succesul său limitat se explică poate prin eșecul acestor filosofi de a sesiza atât rădăcina, cât și vocația liberalismului: laturile sale, materială și spirituală. Refuzul de a admite conexiunea inerentă dintre libertate (drepturi) și moravuri a împiedicat liberalismul să își fructifice admirabilul său program. Dreptul omului la proprietate, acuza Karl Marx, „este dreptul la egoism”. Pe frontispiciul programului liberal ar trebui să se răspundă: dreptul de proprietate este șansa omului de a-și cultiva virtuțile.

Știința economică a turnat fundația rațională a liberalismului, însă știința în sine nu este suficientă pentru succesul acestei doctrine. Un doctor își poate sfătui pacientul bolnav de diabet să stea departe de fumat, iar acesta din urmă nu-l poate contrazice; însă depinde de pacient dacă vrea să ducă o viață lungă fără plăcerile datorate nicotinei sau dacă, din contră, consideră că acest demers duce la o existență anostă. Tot așa, economistul poate explica oamenilor daunele pricinuite de impozitarea progresivă sau de inflație; iar beneficiile schimbului sunt instinctiv înțelese de fiecare, astfel încât nu este nevoie ca cineva să predice prea multă teorie. Dar depinde de oameni dacă vor rezista tentației de a trăi pe spinarea altora în loc să muncească cinstit; depinde de ei dacă vor dori să se înscrie mai degrabă în grupul uliilor decât în cel al porumbeilor. (Bogdan Glăvan)