Iubești tu pe Dumnezeu

Nu credeam ca în domnul P. să găsesc o persoană așa de religioasă. I-am și spus lucrul acesta. Și nu numai atât. Într-una din zile, i-am făcut următoarea întrebare: 
 - Mult aș dori să știu și eu, dacă se poate, cum ai devenit așa de credincios; Că, de... dumneata ești licențiat în drept, nu în teologie, ai trăit în alte societăți de oameni. 
 - E adevărat, îmi răspunde el, nu am fost ceea ce sunt astăzi. Acum zece ani, eram și eu dintre aceia care își fac o plăcere din a batjocori numele lui Dumnezeu și cele sfinte. O împrejurarea minunată a fost pricina schimbării mele. 
Cum am zis, acum zece ani, eram student. Mă duceam la Ploiești, cu trenul. În vagon, era în fața mea o doamnă de vârstă mijlocie, cu o fetiță de 5-6 ani. 
Această drăgălașă fetiță sta lângă mama sa și, pe tot drumul nu a încetat de a cânta cu jumătate de voce, ridicând, din timp în timp, ochii săi albaștri către mama sa. Avea aerul că e pe deplin mulțumită și parcă ar fi zis: Sunt fericită aici, lângă mama mea. 
Eram încântat de drăgălășenia ei. Am început să o încurajez cu privirea. Îi surâdeam. Inima mea a devenit și mai apropiată de ea, când am văzut că răspunde surâsului meu. 
De la un timp însă, o schimbare ciudată se produse în înfățișarea copilului. Mă privește de sus și nu mai surâde la mine. Un gând serios se așternuse pe acea frunte de copil, pe care necazul, mâhnirea nu o posomorâseră încă. 
Ce să fie, mă întreb eu? Ce s-a întâmplat? 
Când mă tot gândeam, care să fie pricina acestei schimbări a fetiței, mă pomenesc că se oprește trenul în gara Ploiești. Mă ridic numaidecât ca să mă dau jos și, când trec pe lângă fetiță, ea se îndreaptă către mine și cu o voce dulce, ca vocea unui înger, mă întreabă: Iubești tu pe Dumnezeu?