Întregul fragment

Numai credința are în sine o speranță împlinitoare – şi nu o agăţare goală de viitor - pentru că, dincolo de toate etapele intermediare temporale, ea îl prinde pe Împlinitor, ba nu, este prinsă de El. Ea vrea să prindă acel scop care a prins-o deja dintotdeauna (Filipeni 3,12-13).

Credinţa sesizează necondiționat întregul întotdeauna în toate fragmentele, pentru că ea a fost prinsă deja dintotdeauna de întregul întrupat şi încorporată în trupul său. De aceea credința nu are niciun motiv să evadeze din timp, împreună cu idealismele, într-o “clipă eternǎ”, căci tocmai în timp ea ține întregul, de vreme ce întregul o ține în timp. Dar credința nu are motiv nici să evadeze dintr-un prezent neîmplinit într-un viitor împlinit, căci ar pierde odată cu prezentul abandonat şi depreciat şi veşnicia care sălăşluieşte în el. Ea nu se umple cu această veşnicie decât îndeplinindu-şi misiunea în timpul prezent: numai în hodie [= astăzi] timpul şi veşnicia coincid.

 

Dar misiunea se derulează odată cu timpul; misiunea înseamnă şi cere viitor. Misiunea în îndeplinirea ei este una cu rugăciunea: „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ."

- Hans Urs von Balthasar