Îndrumar de mântuire în vremuri de tulburare

„Conștiința e lăsată de Dumnezeu ca un câine de pază: când vede că mătăluță o iei pe arătură, începe să latre. Dacă te doare ce-ți spune ea, e semn bun, înseamnă că sufletul mai e viu. Cel mai rău e de omul care nu mai simte nimic, căruia conștiința i-a tăcut. Ăla e ca un mort care umblă pe stradă. Să zici mereu: «Doamne, dă-mi pocăință și trezește-mi conștiința, să nu adorm în nesimțire!». Conștiința trebuie spălată mereu cu lacrimi și cu spovedanie. Dacă mătăluță o lași plină de zgură, ea începe să-ți spună minciuni, să-ți zică că păcatul e virtute. Când mătăluță te spovedești sincer, conștiința se luminează și începe să-ți dea pace. Pacea conștiinței e mai scumpă decât toate bogățiile pământului. Cine are conștiința curată, ăla doarme pe spini ca pe puf și nu se teme de nicio moarte.”

Părintele Proclu