Încercare în Isihasmul iconomic

Trăim vremuri ciudate, nefirești, de înstăpânire a înșelăciunii. Probabil că, nicicând în istorie nu a fost un număr atât de copleșitor de mare de oameni care, cu ușurința faptului firesc și fără nicio alertare a propriei conștiințe „zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumină; care socotesc amarul dulce și dulcele amar!” (Isaia 5,20). Vremuri în care adevărul este arătat oficial și cu solemnitate drept minciună, iar minciuna drept adevăr. Este un timp al nestatorniciei și neliniștii când, dacă nu este în puterea noastră a schimba cursul evenimentelor, trebuie însă să încercăm „să ne apărăm de duhul stricăcios al acestor vremi, pentru a îi evita înrâurirea, oricând este cu putință” (Sfântul Ignatie Brancianinov). Cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare sunt lămuritoare în înțelegerea a ceea ce înseamnă apărarea noastră în fața duhului stricăcios al vremurilor: „Să cunoașteți că trebuie să slujim nu vremurilor, ci lui Dumnezeu”. 

În contextual actual al societății apostate postmoderne – învârtoșată întru credința neomaxistă a corectitudinii politice, politicilor identitare și ideologiei de gen – așezarea vieții noastre, personale și de obște, pe temelia slujirii lui Dumnezeu cere ca „cu cele pământești să câștigăm cele cerești” (Sfântul Serafim de Sarov). Adică, viața noastră lăuntrică, dar și rânduielile administrării pământești a treburilor societății, să fie încadrate rânduielilor cerești ale Bisericii. Iar încadrarea celor pământești în orizontul celor cerești are drept temei neclătinat împlinirea poruncilor Domnului Iisus Hristos.