Gri-Gri

Academicianul Ioan Nichifor Crainic (1889-1972) s-a născut într-o familie de țărani săraci din satul Bulbucata (azi în județul Giurgiu) și a devenit, prin multă trudă, unul dintre cei mai importanți bărbați din țara noastră: poet, profesor universitar, publicist liber care și-a iubit neamul și a urmat steagul țării, om politic.
A condus propriul său ziar (Calendarul) și propria sa revistă (Gândirea). După 23 august 1944 comuniștii au ieșit din ilegalitate şi, sprijiniţi de agenţii sovietici şi de armata lui Stalin, au creat cadrul legal pentru condamnarea celor care-și iubeau țara cu adevărat și nu-i lăsau pe ei să preia conducerea României. Nichifor Crainic a aflat din ziare că era căutat. A luat decizia de a se ascunde prin țară, crezând că acest val va trece.
Și-a început sub mască pribegia în Transilvania, obţinând cu ajutorul unui primar, un buletin de identitate fals, sub numele de Ion Vladimir Spânu, de profesie negustor de cherestea din Bucovina. Şi-a lăsat barbă şi şi-a pus ochelari de sticlă groasă pentru a nu fi recunoscut. S-a ascuns mai întâi în orașul Sibiu, apoi Părintele Arsenie Boca (1910-1989) l-a adăpostit, în iarna din 1944-1945, la Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus. De aici s-a refugiat în satele din Apuseni, ajungând apoi în zona Târnavelor.
În satul Lepindea l-a întâlnit pe cățelul Gri-Gri, în curtea preotului Cornel Dascăl. Cele trei fetițe ale părintelui nu puteau să-l pronunțe pe „r” și, prin urmare, tatăl lor i-a pus numele câinelui Gri-Gri. Prietenia dintre Nichifor Crainic și Gri-Gri este evocată magistral în această carte. Așadar, Gri-Gri a existat cu adevărat. În pribegie (c.1946), Nichifor Crainic a compus chiar o poezie despre Gri-Gri:
„O Doamne, în lumina Ta sunt azvârlit,
Pe borangicul ei o pată neagră,
O Doamne, în lumina Ta sunt urgisit
Ca un bolnav de lepră sau pelagră
***
Un câine costeliv și de pripas,
S-a aciuat în umbra mea fugară;
Umblăm în pas și stă când fac popas,
Două jigodii roase de ocară.
Clădit din jale și tăcere caldă,
În suflet mi se uită lăcrimos
Ce duh și din ce țară tristă scaldă
Muțenia din ochiul lui frumos?
Hai câine, iar și iar la drum furiș,
Lumina Celui Sfânt ne va conduce,
Și umbra mea și-a ta de-a curmeziș
Târând pe zări aceeași neagră cruce”.
(Eu cu el, de Nichifor Crainic)