Filosofia ascetică potrivit Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi

Înfrânarea şi adevărul sunt începutul vieţii lucrătoare, neprihănirea şi smerita cugetare sunt mijlocul ei, iar pacea gândurilor şi sfinţirea trupului sunt capătul ei. Smerita cugetare supremă este condiţia primirii înştiinţării duhovniceşti de la Dumnezeu. Răbdarea durerilor nedorite, viaţa ascetică şi neosândirea aproapelui dau naştere cugetării smerite,
care trebuie să ţină pasul cu blândeţea, cu simplitatea şi cu înfrânarea. Smerita cugetare şi osteneala pot stăvili tristeţea celui pizmaş. Smerita cugetare este blândeţe şi nu chin trupesc. Cugetă smerit cel ce se smereşte cu voia lui, nu acela pe care nevoia îl obligă să fie smerit. Adevărata cugetare smerită e dăruită de Dumnezeu celor care o caută cu multe nevoinţe, cu lacrimi şi cu rugăciune neîncetată. Ea este infinit mai puternică decât smerenia ce îl însoţeşte pe cel căzut din virtute. E imposibil să cugete smerit cel ce păcătuieşte cu voia sa. Smerita cugetare nu este sen-timentul vinovăţiei şi păcătoşeniei celui păcătos. Cugetă smerit – cu harul lui Dumnezeu – cel cu adevărat virtuos, când nu se consideră important şi recunoaşte mărimea compătimirii lui Dumnezeu. Cei ce s-au învrednicit a dobândi darul smeritei cugetări cereşti sunt într-adevăr desăvârşiţi, neinfluenţaţi de păcat.