Extemporal

Jurnal...

Galben este aur, culoarea veşniciei. Aur de toamnă. La etajul şapte al blocului din piaţa Mihail Kogălniceanu mă aşteaptă atelierul meu cu vederea lui îndreptată spre parc, surpriză. Când mă uit din fereastră am înaintea ochilor ceva ascuns deocamdată privirii mele, într‑o grădină. Un pom înflorit. Îl voi picta la primăvară! Potop de petale necrezut de roz şi de roşii în obraji, crescute în păienjenişul ramurilor lui ca nişte trompete. Frunzele purced abia după inflorescenţă, minunea de pom scânteiază în zilele sale de sărbătoare întocmai ca rubinul în soare. Vor exploda tufele de forsitia, magnolia şi glicina. Vor ieşi cărăbuşii.

Pe mine nu asemănarea mă preocupă în clipa aceasta ci numai foamea de mişcare a mâinii, a ochiului, a minţii, necondiţionatul impuls de a cotropi hârtia. Nu‑i antrenament sportiv, exerciţiu de claviatură, deşi mi‑ar plăcea ca jocul meu să însemne şi acest lucru. Mă distrez din plin lucrând în felul acesta, sunt ca un om îmbătat de must şi fericit din toată inima şi cu minţile duse fără a şti exact încotro, mâzgălitorul act mă cuprinde. Magnificat anima mea. Să aud sunetul cuţitului meu de paletă pocnind hârtia. Să izbesc hârtia la nimereală, oricum ar suna lovitura auzului. Să râd de toate şi de toţi cei ce pufnesc din nas în faţa evidenţei lucrurilor simple. Izvoditorii de suceli, de învârteli. Născocitorii de scamatorii.
Aceştia spun că lumea culturii s‑ar rupe în două, în „estetic” şi „iconicitate”, nişte chestii aflate hăt departe una de alta, ba chiar situate la poli opuşi. Esteticul ar fi o proiecţie de jos în sus, iar iconicul taman viceversa. Andreescu ar fi chipurile iconic, Grigorescu estetic. Brâncuşi nu‑i nici colo, nici colo, o corcitură, un vin amestecat cu apă. De la Sorin Dumitrescu citire.