Evadare unde încep îngerii
Evadare unde încep îngerii
Preț obișnuit
25,00 lei
Preț obișnuit
Preț redus
25,00 lei
Preț unitar
/
pe
Oglinzi din suflet
„Nu putem obține niciodată pacea în lumea exterioară până când nu facem pace cu
propria persoană”, spunea Dalai Lama, iar Iulia Dora Marinescu îndeamnă la introspecție, la
pace cu sinele unic printr-un exercițiu propriu, în volumul de poezie „Evadare unde încep
îngerii”, apărut la Editura „eCreator” din Baia Mare (Colecția Poesis, 2021).
Volumul conține două părți: „Înapoi în mine” și „Oglinzi concave” în care își dezvăluie
în mod direct emoții, gânduri și sentimente într-un joc al cunoașterii de sine, modalitate de
devoalare de suflet și de încadrare în univers, prin originalitate și individualitate artistică, o
hotărâre de împăcare cu sine („Toate hotărârile importante trebuie să le iei singur, din adâncul
individualității tale, fără influența altora” – Titu Maiorescu).
Melancolia și tristețea („Tristețea mea / E albastră ca cerul rotindu-se amețitor spre
pământ... / Tristețea mea / E verde ca plânsul gâtuit al ierbii pășite de îndrăgostiți inconștienți... /
Tristețea mea / E roșie ca macii sângerând cuminți printre șine de tren... / Tristețea mea / E albă
ca zăpada neninsă vreodată...” – Tristețea mea) sunt două coordonate majore pe care își
constituie autoarea volumul de față, dorința de regăsire a sufletului, de redobândire a speranței
dătătoare de viață fiind imperios necesară („Lumina albului își face pârtie / Prin sufletul meu, /
Se prăvălesc cuvinte în zăpadă. / Ninge, / Ca și cum o altă lume, / Decupată în milioane de fulgi,
/ S-ar coborî, plutitoare, peste noi. / Rănile ochilor însingurați, / Rănile tălpilor sătule de umblet,
/ Rănile palmelor rămase fără scoici, / Se spală, se închid pe vecie” - Lumina albului).
Speranța vine împreună cu înălțarea către „îngeri”, acea „evadare unde încep îngerii” –
sintagmă care dă și titlul volumului – spațiul dătător de Lumină, atât pe cea a regăsirii de sine, de
îndrumare pe calea autocunoașterii, a înțelegerii miracolului vieții, de creare a locului scriiturii
(„Vreau să mă spânzur de aripa unui înger... / Să mor în zbor / Cu vorbele sângerând din mine /
Ca o toamnă peste lume... / Să văd oamenii cum fug să le prindă, / Cum le sorb pe nemestecate, /
Cum și le prind la rever, / Cum le pun pe răni, / Cum le fac cadou ființelor iubite, / Cum se
învelesc cu ele când le e frig... / Am totul pregătit” – Sacrificiu) prin sacrificiul de sine pe altarul
artei, într-o lume imperfectă, „improprie visului și poeziei” (Ioan Romeo Roșiianu).
Conștientă de rolul poetului, Iulia Dora Marinescu se caută, se regăsește, își face o
retrospectivă a sinelui și se trezește pe calea cea bună, aceea a scrisului, un scris de calitate, o
poezie de forță ce imprimă un suflu nou în postmodernism („Azi m-am găsit! / O piatră imensă
m-a lovit în frunte... / O aruncase unul dntre prieteni... / Prin fruntea mea spartă se vedea în
sfârșit cerul și drumul pe care îl parcusesem / Cu cochilia sfâșiată de furtuni și de toamne
iluzorii. / ... / Mă strâng cu putere în brațe și îmi spun: zboară! / Zboară, fluture puternic de
lumină! / Strâng în pumn piatra schimbării și spun celui care a aruncat-o: mulțumesc!” – Liberă).
„Albul”, „zăpada” fac parte din câmpul lexical al „îngerilor”, în plan simbolic, nefiind
cuvinte reci însă, ci emanând căldură binefăcătoare, divină („Ce frumoasă ești, zăpada mea! /
Aproape că mi-aș putea spăla / Cu tine / Trupul obosit de minciună, / Resturile de cuvinte cu care
am fost biciuită, / Conștiința însângerată și ciuntită / De prea multele îngenuncheri / Pe false
altare... / ... / Ce frumoasă ești tu, zăpada mea de suflet și de gând!” – A fi sau a nu fi lacrimă).
Uzitând de un limbaj artistic bazat pe nenumărate simboluri, autoarea captează interesul
cititorului prin forța covârșitoare a acestora, obținând efectul scontat, de a stârni un brainstorm în
suflete.
Pe lângă simbolurile florale (macul, iarba, caisul) sau cele ale culorilor, Iulia Dora
Marinescu folosește „oglinda” ca simbol central al așezării pe pânza scriiturii sufletului său.
Se știe faptul că oglinda este un simbol al înțelepciunii și autocunoașterii, imaginației,
gândirii, amintirilor subconștiente, al feminității și lunii, al purității Fecioarei Maria, al
multiplicității sufletului, al contemplației spirituale, al cunoașterii (gnosis), portretizând uniunea
între subiect și obiect.
Autoarea face apel la mai toate sensurile acestui obiect („Și oglinzile urlau / Sub
crisparea morții subite / Bucăți de ochi, de buze, de brațe / Întinse zguduitor a chemare / Săreau
în toate direcțiile / Însângerând carnea universului, / Pocneau oglinzile cu zgomot asurzitor, / Și
timpul se scurgea din venele lor / În pământ.” – Oglinzi...) obligându-se să iasă din întuneric cu
ajutorul „oglinzii concave” (care adună razele de lumină de la obiecte întunecate).
Smulgerea din întuneric („Privesc în lucruri și nu dincolo de ele: așa pot exista / Într-o
simbioză perfectă cu mine însămi. / Zidurile miros a primăvară, / Și singura închisoare de care
mă mai tem / Este tristețea iremediabilă a copacului de lângă mine / Atunci când se scutură de
floare.” – Simbioză) dintr-un trecut neguros, ajutorul „pietrei” aruncate de un prieten o determină
să pășească cu tărie către interior, exteriorizându-se mai apoi într-o cascadă lirică autentică în
poezia modernă.
În timp ce se regăsește și descoperă lumea strâmbă în care trăim, consideră că „Sunt
singura supraviețuitoare / A circului citadin. / ... / Merg să caut o fântână” (Supraviețuire),
nepregetând să își devoaleze iubirea față de frumos („Mama mea / E o continuare a mâinii mele.
/ Aceeași atingere / Care mângâie cuvintele / Până le face să plângă...” – Mama mea sau „Pentru
Radu...”, „Odă prietenilor”) sau să aducă un elogiu Limbii Române („Te iubesc, Limba
Română!” sau „Limba în care iubesc / Are cuvinte rotunde, / Minunat rostogolite în sânge / Ca
luna plină atunci când luna se lasă privită / De îndrăgostiți...”).
Cercetare, căutare, redescoperire, speranță, autocunoaștere și cunoaștere, într-un „Nosce
te ipsum!” asta face autoarea în acest volum, lăsând cititorul angrenat în propriul suflet căutător
de lumină, pentru că „Cele mai importante două zile din viața ta sunt ziua în care te-ai născut și
ziua în care afli de ce” (Mark Twain).
Înalță-te pe „aripi de îngeri”, cititorule!
Prof. Petronela Apopei
„Nu putem obține niciodată pacea în lumea exterioară până când nu facem pace cu
propria persoană”, spunea Dalai Lama, iar Iulia Dora Marinescu îndeamnă la introspecție, la
pace cu sinele unic printr-un exercițiu propriu, în volumul de poezie „Evadare unde încep
îngerii”, apărut la Editura „eCreator” din Baia Mare (Colecția Poesis, 2021).
Volumul conține două părți: „Înapoi în mine” și „Oglinzi concave” în care își dezvăluie
în mod direct emoții, gânduri și sentimente într-un joc al cunoașterii de sine, modalitate de
devoalare de suflet și de încadrare în univers, prin originalitate și individualitate artistică, o
hotărâre de împăcare cu sine („Toate hotărârile importante trebuie să le iei singur, din adâncul
individualității tale, fără influența altora” – Titu Maiorescu).
Melancolia și tristețea („Tristețea mea / E albastră ca cerul rotindu-se amețitor spre
pământ... / Tristețea mea / E verde ca plânsul gâtuit al ierbii pășite de îndrăgostiți inconștienți... /
Tristețea mea / E roșie ca macii sângerând cuminți printre șine de tren... / Tristețea mea / E albă
ca zăpada neninsă vreodată...” – Tristețea mea) sunt două coordonate majore pe care își
constituie autoarea volumul de față, dorința de regăsire a sufletului, de redobândire a speranței
dătătoare de viață fiind imperios necesară („Lumina albului își face pârtie / Prin sufletul meu, /
Se prăvălesc cuvinte în zăpadă. / Ninge, / Ca și cum o altă lume, / Decupată în milioane de fulgi,
/ S-ar coborî, plutitoare, peste noi. / Rănile ochilor însingurați, / Rănile tălpilor sătule de umblet,
/ Rănile palmelor rămase fără scoici, / Se spală, se închid pe vecie” - Lumina albului).
Speranța vine împreună cu înălțarea către „îngeri”, acea „evadare unde încep îngerii” –
sintagmă care dă și titlul volumului – spațiul dătător de Lumină, atât pe cea a regăsirii de sine, de
îndrumare pe calea autocunoașterii, a înțelegerii miracolului vieții, de creare a locului scriiturii
(„Vreau să mă spânzur de aripa unui înger... / Să mor în zbor / Cu vorbele sângerând din mine /
Ca o toamnă peste lume... / Să văd oamenii cum fug să le prindă, / Cum le sorb pe nemestecate, /
Cum și le prind la rever, / Cum le pun pe răni, / Cum le fac cadou ființelor iubite, / Cum se
învelesc cu ele când le e frig... / Am totul pregătit” – Sacrificiu) prin sacrificiul de sine pe altarul
artei, într-o lume imperfectă, „improprie visului și poeziei” (Ioan Romeo Roșiianu).
Conștientă de rolul poetului, Iulia Dora Marinescu se caută, se regăsește, își face o
retrospectivă a sinelui și se trezește pe calea cea bună, aceea a scrisului, un scris de calitate, o
poezie de forță ce imprimă un suflu nou în postmodernism („Azi m-am găsit! / O piatră imensă
m-a lovit în frunte... / O aruncase unul dntre prieteni... / Prin fruntea mea spartă se vedea în
sfârșit cerul și drumul pe care îl parcusesem / Cu cochilia sfâșiată de furtuni și de toamne
iluzorii. / ... / Mă strâng cu putere în brațe și îmi spun: zboară! / Zboară, fluture puternic de
lumină! / Strâng în pumn piatra schimbării și spun celui care a aruncat-o: mulțumesc!” – Liberă).
„Albul”, „zăpada” fac parte din câmpul lexical al „îngerilor”, în plan simbolic, nefiind
cuvinte reci însă, ci emanând căldură binefăcătoare, divină („Ce frumoasă ești, zăpada mea! /
Aproape că mi-aș putea spăla / Cu tine / Trupul obosit de minciună, / Resturile de cuvinte cu care
am fost biciuită, / Conștiința însângerată și ciuntită / De prea multele îngenuncheri / Pe false
altare... / ... / Ce frumoasă ești tu, zăpada mea de suflet și de gând!” – A fi sau a nu fi lacrimă).
Uzitând de un limbaj artistic bazat pe nenumărate simboluri, autoarea captează interesul
cititorului prin forța covârșitoare a acestora, obținând efectul scontat, de a stârni un brainstorm în
suflete.
Pe lângă simbolurile florale (macul, iarba, caisul) sau cele ale culorilor, Iulia Dora
Marinescu folosește „oglinda” ca simbol central al așezării pe pânza scriiturii sufletului său.
Se știe faptul că oglinda este un simbol al înțelepciunii și autocunoașterii, imaginației,
gândirii, amintirilor subconștiente, al feminității și lunii, al purității Fecioarei Maria, al
multiplicității sufletului, al contemplației spirituale, al cunoașterii (gnosis), portretizând uniunea
între subiect și obiect.
Autoarea face apel la mai toate sensurile acestui obiect („Și oglinzile urlau / Sub
crisparea morții subite / Bucăți de ochi, de buze, de brațe / Întinse zguduitor a chemare / Săreau
în toate direcțiile / Însângerând carnea universului, / Pocneau oglinzile cu zgomot asurzitor, / Și
timpul se scurgea din venele lor / În pământ.” – Oglinzi...) obligându-se să iasă din întuneric cu
ajutorul „oglinzii concave” (care adună razele de lumină de la obiecte întunecate).
Smulgerea din întuneric („Privesc în lucruri și nu dincolo de ele: așa pot exista / Într-o
simbioză perfectă cu mine însămi. / Zidurile miros a primăvară, / Și singura închisoare de care
mă mai tem / Este tristețea iremediabilă a copacului de lângă mine / Atunci când se scutură de
floare.” – Simbioză) dintr-un trecut neguros, ajutorul „pietrei” aruncate de un prieten o determină
să pășească cu tărie către interior, exteriorizându-se mai apoi într-o cascadă lirică autentică în
poezia modernă.
În timp ce se regăsește și descoperă lumea strâmbă în care trăim, consideră că „Sunt
singura supraviețuitoare / A circului citadin. / ... / Merg să caut o fântână” (Supraviețuire),
nepregetând să își devoaleze iubirea față de frumos („Mama mea / E o continuare a mâinii mele.
/ Aceeași atingere / Care mângâie cuvintele / Până le face să plângă...” – Mama mea sau „Pentru
Radu...”, „Odă prietenilor”) sau să aducă un elogiu Limbii Române („Te iubesc, Limba
Română!” sau „Limba în care iubesc / Are cuvinte rotunde, / Minunat rostogolite în sânge / Ca
luna plină atunci când luna se lasă privită / De îndrăgostiți...”).
Cercetare, căutare, redescoperire, speranță, autocunoaștere și cunoaștere, într-un „Nosce
te ipsum!” asta face autoarea în acest volum, lăsând cititorul angrenat în propriul suflet căutător
de lumină, pentru că „Cele mai importante două zile din viața ta sunt ziua în care te-ai născut și
ziua în care afli de ce” (Mark Twain).
Înalță-te pe „aripi de îngeri”, cititorule!
Prof. Petronela Apopei