Erezie și neoreligiozitate. Vol. II

 Neoreligiozitatea o decriptăm pe două coordonate: fie ca pe o exigenţă postmodernă cu caracter constrângător, fie ca pe o încercare de impunere subliminală a recunoaşterii falsei religiozităţii, ca fiind religiozitate autentică, de tip nou, mai compatibilă cu modernitatea şi cu post-modernitatea. Omul este pus, aşadar, în fața unei dileme cu consecinţe de ordin soteriologic: 1) perspectiva de a fi în unitatea comuniunii cu Dumnezeu, aici şi pentru veşnicie, şi 2) perspectiva de a peregrina în căutarea unui iluzoriu „dumnezeu”, legitimând disoluţia devenirii religioase, în numele lui Dumnezeu. Biserica şi secta sau erezia rămân două realităţi antagonice. Comportamentul eretic sau sectar al omului se explică prin capacitatea şi posibilitatea omului (după cădere) de a se despărţi de Dumnezeu şi de Biserica Sa; este vorba de o manifestare specifică minţii întunecate şi pervertite de păcat, care-l deturnează pe om din comuniunea cu Dumnezeu. Facem prezicerea că Părinţii Bisericii făceau o distincţie între minte şi raţiune, prin minte înţelegându-se starea vederii lui Dumnezeu. Însă, păcatul strămoşesc a dus la amestecarea minţii cu raţiunea, cu patimile şi cu lumea (Autorul).