Dezvrăjirea medicinei

 Pare greu de crezut că marele neurochirurg Constantin Arseni i se adresa lui Nicolae Ceaușescu cu „dumneata”, nu cu „dumneavoastră”. Prestigiul intelectual, cultural se corela mai ales la câteva celebrităţi, precum profesorii Theodor Burghele, Grigore Benetato, Petre Vancea, Octavian Fodor și alţii, cu o prestanţă care impunea inclusiv autorităţilor comuniste. Această prestanţă naturală profesorii facultăţilor noastre de medicină le-au sugerat-o și chiar le-au transmis-o studenţilor. În general, asta făcea chiar dintr-un medic tânăr un personaj exponenţial, echivalent al avocatului din
timpul României Regelui Carol I sau al ofiţerului interbelic. De altfel, în cartierele semicentrale bucureștene, ca și în cele de decentă periferie, persoanele cele mai importante continuau să fie, pentru locuitori, medicul și preotul. Există multe mărturii legate de activitatea nemijlocită a medicilor – și mă gândesc la cele lăsate de soţia indianistului Sergiu Al. George, mult apreciat de Mircea Eliade.
Medicii au constituit o excepţie în România comunizată și îi putem considera gentlemenii perioadei postbelice, îndeosebi ai deceniilor amintite, răstimp care a coincis și cu o liberalizare indenegabilă.
Paradoxul pe care îl trăim astăzi este că în ciuda faptului că admirația pentru știința medicală este în creștere, respectul față de cei ce o practică este în continuă scădere. Această dezamăgire nu trebuie văzută ca un aspect inevitabil al vieții moderne ci mai degrabă ca o alegere conștientă a medicilor de a căuta succesul lumii și confortul material. Datorită poziției lor privilegiate de martori ai
vulnerabilității umane, medicii au datoria de a-și dezvolta propria personalitate reîncălzind medicina, declanșînd o influență pozitivă în viața modernă.
În încheiere, aș spune că medicul trebuie să-și dea seama de noblețea vocației sale pentru a cultiva gusturile plăcute sufletului.

  Mircea Gelu Buta