Despre biruirea păcatului

Sămânța a tot răul e iubirea de sine. Ea zace chiar în străfundul inimii. Omul ar trebui să-şi trăiască viaţa spre folosul semenilor și să reverse asupra lor tot ce primește de la Dă­ruitorul – Dumnezeu. Acestea nu pot exista una fără alta: nu‑L poți iubi pe Dum­ne­zeu fără să‑ți iubești semenii, și nu poți să‑ți iubești semenii fără să‑L iubești pe Dumnezeu; tot așa, iubind pe Dumnezeu și pe aproapele, nu se poate să nu te jertfești pe tine pentru slava lui Dumnezeu și pentru binele aproa­pe­lui. Dar când omul își întoarce fața de la Dumnezeu cu gândul, cu inima și cu dorința și, ca urmare, își întoarce fața și de la semeni, atunci el se oprește numai asu­pra sa, se pune pe sine deasupra tuturor, fără să‑i pese nici de legile lui Dumnezeu, nici de binele semenilor. 
Iată rădăcina păcatului! Iată sămânța răului! Ea se ascunde adânc în măruntaiele inimii. Cres­când și cuprinzând în întregime străfundurile inimii, această sămânță iese din ea sub trei înfățișări, ca din trei trun­chiuri, pătrunse de pu­te­rea ei și încărcate de viața ei: a înălțării de sine, a lăcomiei și a iubirii de desfătări. Pri­ma îl obligă pe om să rostească în inima sa: „Cine este ca mine?!”; cea de‑a doua: „Pe toate vreau să le stăpânesc!”; iar a treia: „Vreau să trăiesc așa cum îmi place mie!” Îndepărtarea acestei semințe a răului atrage asupra noastră harul lui Dumnezeu, curățindu-ne de păcat și de roadele otrăvite ale acestuia, dăruindu-ne seninătatea și bucuria împăcării cu Dumnezeu și belșug de viață din izvorul cel nesecat al iubirii Lui.