Cultura sistemica și cultura antisistemica. Literatura și arta în societatea românească (1829-1989)

Domnul Alexandru Mamina se încumetă să analizeze „literatura și arta din societatea românească” modernă și contemporană, cu „armele” istoricului și nu cu cele ale istoricului literar ori ale isto¬ricului culturii – cum eram obișnuiți – și o face riguros și clar, în limbaj actual și cu un arsenal metodologic adaptat nevoilor secolului al XXI-lea. De aceea, autorul sparge canoane. Mai întâi încalecă nonșalant epoci. Deși este vorba doar despre 160 de ani de prezent al celor care au trăit în trecut, sunt ani foarte denși, cu răsturnări radicale de situații. Sunt 160 de ani de împlinire a celor trei mari proiecte de țară pe care le-am avut (unirea din 1859, independența din 1877 și unirea din 1918), de afirmare a democrației de dinainte de Al Doilea Război Mondial (câtă va fi fost), de regimuri autoritare și de dictaturi de dreapta, de extrema dreaptă, de stânga și de extrema stângă, cu naționalisme și cu internaționalisme, unele pline de „originalitate”. Istoricul surprinde cu realism esența creațiilor literar-artistice din această frământată pe¬rioa¬dă – așa de apropiată pentru gene¬rațiile mai vechi și așa de îndepărtată pentru tinerele generații – fără să judece și fără să dea sentințe. Își permite doar, cu tact și delicatețe, să corecteze anumite excese, să echilibreze și să explice exagerările critice, să reașeze planuri anta¬gonice, ivite din necunoaștere, din perspective eronate de analiză, din teribilism. Autorul arată că creația spirituală nu poate să reflecte altceva decât realitatea și că, de exemplu, dacă realitatea era una de regim totalitar, artiștii și scriitorii nu aveau cum să critice în largul lor, pe față, liber.
 Ioan-Aurel Pop

…Faptul că autori plasați în poziții publice sistemice s-au exprimat antisistemic în planul creației se explică printr-o împrejurare atât de evidentă, încât se pare că pentru mulți devine irelevantă, și anume că apartenența la zona puterii le oferea o mai mare libertate de manevră, de expresie și de critică, ei scăpând cenzorilor de la nivelele inferioare sau medii ale ierarhiei politice și administrative. Cine și-ar fi permis să-l cenzureze, să spunem, pe Dumitru Popescu? La fel se întâmpla și în presa culturală, poziția și relațiile fiind de natură să susțină coeficientul de inteligență și gradul superior al pregătirii profesionale când ele existau. O situație de genul acesta o evoca Ileana Mălăncioiu, despre care, de asemenea, ar fi greu de presupus că era motivată de cine știe ce nostalgii după regimul comunist, în legătură cu „Viața Românească” la care a lucrat: „Când s-a luat decizia ca revista să fie girată de Alexandru Balaci, care era vicepreședinte al Uniunii (Scriitorilor – n. n.), m-am temut, ca toată lumea, de o schimbare în rău. Dar, în pofida articolelor sale conformiste, noul șef al revistei
 s-a dovedit mult mai deschis decât ne-am fi așteptat; nu a respins nici o colaborare a celor care, prin ceea ce scriau, se situau la polul opus lui. În plus, fiind pentru publicarea textului integral, telefona la Consiliul Culturii și chiar la Secția de Propagandă a Comitetului Central atunci când era cenzurat un autor valoros. Lucru pe care Ioanichie Olteanu, care și-a apărat cu prudență scaunul până când a fost dat jos de pe el, nu s-ar fi încumetat să-l facă”…
 Alexandru Mamina