Creația și inima omului. O perspectivă crestin-ortodoxă asupra mediului

Aceasta este o carte-eveniment. Prima carte apărută în limba română care oferă o perspectivă creştin-ortodoxă asupra ecologiei. De la acest volum – de mică întindere, dar de mare respiraţie – putem porni o discuţie serioasă despre implicarea creştinului ortodox în apărarea mediului. Autorii arată, cu argumente teologice, de ce, în calitate de creştini, avem obligaţia de a proteja pămîntul, apa şi aerul de poluare; şi care este raportarea corectă a omului la ansamblul Creaţiei lui Dumnezeu. Iată, mai jos, un fragment relevant pentru conţinutul dogmatic al cărţii:
„După cum spunem într-o rugăciune cu care încep aproape toate slujbele ortodoxe, «Împărate Ceresc, Mîngîietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de Viaţă...». Astfel, orice om are o responsabilitate individuală de a se îngriji de toată creaţia, pentru că Dumnezeu este prezent în ea. Dacă reţinem acest principiu cînd ne facem alegerile în privinţa mediului, lucrurile devin mai limpezi – nu trebuie să aruncăm deşeuri care ar dăuna creaţiei într-un lac sau într-un rîu, la fel cum nu trebuie să le aruncăm într-o biserică. În acelaşi timp, acest principiu pune accentul pe noi ca indivizi şi pe alegerile noastre. Nu este suficient să delegăm responsabilitatea pentru mediu statului, la fel cum nu este suficient să lăsăm statul să păstreze curăţenia într-o biserică.
Mai mult, trebuie să ne ferim de afirmaţii absolutiste în privinţa interacţiunii noastre cu creaţia. A păstra curăţenia într-o biserică nu înseamnă că nu putem să ardem tămîie în timpul slujbelor. La fel, ni s-a dat o creaţie care poate să suporte unele dintre impacturile cauzate de noi. Astfel, acţiunea naturală a cursurilor de apă le curăţă într-o anumită măsură de «poluarea» cauzată de oameni – un termen ambiguu în prea multe cazuri, neexistînd un consens asupra definiţiei – iar îndiguirea unui curs de apă poate furniza apă sau energie cu un anumit impact asupra «mediului», prea adesea definit prin excluderea oamenilor care îl locuiesc.
Această concepţie a prezenţei lui Dumnezeu peste tot are şi un înţeles mult mai adînc. Imanenţa lui Dumnezeu, prezenţa Lui în ordinea creată, este o parte a învăţăturii teologiei ortodoxe, iar asta înseamnă că creaţia, fiind umplută de prezenţa lui Dumnezeu, nu poate fi minimalizată atunci cînd vorbim despre modurile în care Îl cunoaştem pe Dumnezeu sau despre cum sîntem mîntuiţi, căci şi creaţia îşi are locul în iconomia (planul) mîntuirii”.