Cele două capete ale tăcerii
Cele două capete ale tăcerii
Preț obișnuit
45,00 lei
Preț obișnuit
Preț redus
45,00 lei
Preț unitar
/
pe
preambul
dacă aș fi știut atunci – când stăteam absorbit
cu obrazul culcat pe perna din cuvinte
ca într-o magnifică alegorie
potrivită unui destin scriitoricesc –
că va fi vorba de inspirație, aș fi scris
m-aș fi lăsat stârnit de ambiție
aș fi intrat într-un vis
aș fi colectat impresii, idei, notații
ca să nu scap acele rare fermentații
când mintea frământată de operă
după îndelungi perioade de ceață, confuzie
prinde în sfârșit un moment de infuzie
și deodată forma se lămurește singură
vine parcă de la sine
ca și cum ar fi colaborat în ascuns
o nobilă instanță care născocește mai bine,
iar din acel moment textul, care suna fad
mediocru și monoton,
capătă o voce nouă și un alt fason
în care vechi rostiri fără de ritm, fără de melodie
răsună deodată precum privighetoarea-ntr-o vie
parcă un vechi, la vremea lui faimos poet persan
ți-ar fi împrumutat graiul
ca să împlinească neterminatul divan
– locul în care cândva un trimis a cântat
va păstra viu ecoul
până când unui alt poet, din altă limbă poate, din alt timp
îi va fi dat ochiul ca să țintească-n Olimp
și viziunea, ca să răzbească
înspre departele ce e icoană cerească
atunci harul adamic de a spune pe nume
va scoate din neguri noi chipuri, o lume
care nu va fi antică în stil, nici modernă,
ci simplă, firească precum rostirea eternă –
dar n-am știut la timp ce se petrece
nu am înțeles felul ciudat în care neliniștea se preface în cânt
cum cuvintele se împletesc în versuri, în rostiri
lucrate cu niște degete foarte, foarte subțiri
de cele pe care cinstiții antici le numeau muze
pentru că nicio cântare nu le curgea zadarnic pe buze
niciun cuvânt pe care-l rosteau nu era lipsit de noimă, de miez
încât, pe urmele lor, am ajuns să-mi compun
să zicem așa, o artă poetică a mea, un crez
pe care, simplu, l-aș rezuma în aceste sentințe:
în poezie nu există nimic vechi, nimic nou
decât în formă, în limbaj, ceea ce nu înseamnă glas, ci ecou
dacă ceva este scris să reziste, va rezista prin sens
care în substanța poetică este nucleul cel dens,
iar sensul nu este al poetului, ci al lumii în care el este
trimis să cânte
cu cuvintele, cu simțirea lui aluatul vieții să-l frământe
și din tot ce este moale, instabil, curgător
să scoată forme perfecte, ceva revelator
din ce este ambiguu, nelămurit, cețos
să decanteze un simbol cu miez sățios
limba este o piatră pe care trebuie s-o șlefuiești
anumite margini, colțuri să netezești
altele dimpotrivă, să le ascuți, să le ciobești
când tema permite să ieși puțin din geometrie
din suprafețe indecise să faci oglinzi,
dar să nu uiți farmecele cuprinse în sălbăticie
ce a făcut bine natura să lași așa
nu schimba adevărul ei în fățărnicie
căci oricât de bun artist ești, natura e cu câțiva pași înainte
ea a rostit de mult enigme pentru care tu încă nu ai cuvinte
ea a fixat în diamante lumini pe care nu poți să le privești
cu ochii umbriți de gustul naiv pentru simple povești
tu, care ai nevoie de o mie și una de nopți de iluzie, de amăgire
ca să pricepi ceea ce prinde într-un koan japonezul cu
mintea subțire
și ai nevoie de mii de pagini, de exemple, de ilustrații
ca să desfaci în vorbe sămânța înaltelor vibrații
tot ceea ce conține sens, expresie, metaforă este gata dat
nu ai decât să găsești limbajul adecvat
vei vedea atunci enigme, taine, proporții, secțiuni
natura ți le va dezvălui ca un buchet de minuni
– și atunci când vei cânta, ea va cânta
când vei înșira cuvintele, ea va lumina –