Cele două capete ale tăcerii

preambul

dacă aș fi știut atunci – când stăteam absorbit

cu obrazul culcat pe perna din cuvinte

ca într-o magnifică alegorie

potrivită unui destin scriitoricesc –

că va fi vorba de inspirație, aș fi scris

m-aș fi lăsat stârnit de ambiție

aș fi intrat într-un vis

aș fi colectat impresii, idei, notații

ca să nu scap acele rare fermentații

când mintea frământată de operă

după îndelungi perioade de ceață, confuzie

prinde în sfârșit un moment de infuzie

și deodată forma se lămurește singură

vine parcă de la sine

ca și cum ar fi colaborat în ascuns

o nobilă instanță care născocește mai bine,

iar din acel moment textul, care suna fad

mediocru și monoton,

capătă o voce nouă și un alt fason

în care vechi rostiri fără de ritm, fără de melodie

răsună deodată precum privighetoarea-ntr-o vie

parcă un vechi, la vremea lui faimos poet persan

ți-ar fi împrumutat graiul

ca să împlinească neterminatul divan

– locul în care cândva un trimis a cântat

va păstra viu ecoul

până când unui alt poet, din altă limbă poate, din alt timp

îi va fi dat ochiul ca să țintească-n Olimp

și viziunea, ca să răzbească

înspre departele ce e icoană cerească

atunci harul adamic de a spune pe nume

va scoate din neguri noi chipuri, o lume

care nu va fi antică în stil, nici modernă,

ci simplă, firească precum rostirea eternă –

dar n-am știut la timp ce se petrece

nu am înțeles felul ciudat în care neliniștea se preface în cânt

cum cuvintele se împletesc în versuri, în rostiri

lucrate cu niște degete foarte, foarte subțiri

de cele pe care cinstiții antici le numeau muze

pentru că nicio cântare nu le curgea zadarnic pe buze

niciun cuvânt pe care-l rosteau nu era lipsit de noimă, de miez

încât, pe urmele lor, am ajuns să-mi compun

să zicem așa, o artă poetică a mea, un crez

pe care, simplu, l-aș rezuma în aceste sentințe:

în poezie nu există nimic vechi, nimic nou

decât în formă, în limbaj, ceea ce nu înseamnă glas, ci ecou

dacă ceva este scris să reziste, va rezista prin sens

care în substanța poetică este nucleul cel dens,

iar sensul nu este al poetului, ci al lumii în care el este

trimis să cânte

cu cuvintele, cu simțirea lui aluatul vieții să-l frământe

și din tot ce este moale, instabil, curgător

să scoată forme perfecte, ceva revelator

din ce este ambiguu, nelămurit, cețos

să decanteze un simbol cu miez sățios

limba este o piatră pe care trebuie s-o șlefuiești

anumite margini, colțuri să netezești

altele dimpotrivă, să le ascuți, să le ciobești

când tema permite să ieși puțin din geometrie

din suprafețe indecise să faci oglinzi,

dar să nu uiți farmecele cuprinse în sălbăticie

ce a făcut bine natura să lași așa

nu schimba adevărul ei în fățărnicie

căci oricât de bun artist ești, natura e cu câțiva pași înainte

ea a rostit de mult enigme pentru care tu încă nu ai cuvinte

ea a fixat în diamante lumini pe care nu poți să le privești

cu ochii umbriți de gustul naiv pentru simple povești

tu, care ai nevoie de o mie și una de nopți de iluzie, de amăgire

ca să pricepi ceea ce prinde într-un koan japonezul cu

mintea subțire

și ai nevoie de mii de pagini, de exemple, de ilustrații

ca să desfaci în vorbe sămânța înaltelor vibrații

tot ceea ce conține sens, expresie, metaforă este gata dat

nu ai decât să găsești limbajul adecvat

vei vedea atunci enigme, taine, proporții, secțiuni

natura ți le va dezvălui ca un buchet de minuni

– și atunci când vei cânta, ea va cânta

când vei înșira cuvintele, ea va lumina –