Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul

La începutul Postului Mare, Editura Doxologia ne oferă un manual al pocăinţei: Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. De ce spunem: „un manual”? Fiindcă, manualele sunt scrise de cei care cunosc în amănunt materia de studiu tratată; fiindcă, un începător are nevoie de un manual, iar cel care, din negrijă şi delăsare a uitat ce a învăţat, va citi din nou manualul. Într-adevăr, Sfântul Andrei Criteanul a compus acest Canon, nu din vreun impuls retoric sau literar. Se ştie că, în tinereţe, sub presiunile împăratului monotelit Philipikos, Sfântul ierarh Andrei s-a aflat, pentru o scurtă perioadă, în erezia monotelistă. Prin mila lui Dumnezeu s-a întors la Ortodoxie, însă, pocăinţa sa a fost atât de desăvârşită încât a rodit troparele canonului numit de Biserică, cel Mare, în semn de recunoaştere a frumuseţii sale.
Prin tipărirea Canonului cel Mare, Editura Doxologia vine în întâmpinarea unor nevoi de ordin duhovnicesc şi practic. În ziua de azi cuvântul „pocăinţă” este un cuvânt golit de sens, ba mai mult, a căpătat şi conotaţii peiorative. Deseori vorbim de pocăinţă, auzim despre ea, dar nu ştim ce înseamnă. Suntem precum acel dregător etiopian care citea din Sfânta Scriptură dar nu o putea pricepe. „Cum aş putea să înţeleg dacă nu mă va călăuzi cineva?” (Fapte 8, 31). Avea nevoie de un tâlcuitor, iar Sfântul Apostol Filip i-a fost dascăl şi botezător. Aşa şi noi avem nevoie de un mistagog al pocăinţei şi cine ar putea să fie mai potrivit decât Sfântul Andrei Criteanul? Aşa precum dregătorul etiopian l-a primit în trăsura sa pe Apostolul Filip, să-l lăsăm pe Sfântul Andrei să apuce hăţurile sufletului nostru strunindu-le cu plângerile inimii care cunoaşte pocăinţa: „Mărturisescu-Mă Ţie, Mântuitorule: păcătuit-am, păcătuit-am Ţie fără măsură; dar lasă-mi, iartă-mi ca un Îndurat” (Cântarea a III-a). El ne va arăta că neputinţa noastră poate fi compensată de străpungerea duhului: „Roade vrednice de pocăinţă nu cere de la mine; că tăria mea întru mine a lipsit. Dăruieşte-mi inimă pururea umilită... ” (Cântarea a IX-a). Să-l lăsăm pe Sfântul Andrei Criteanul să ne arate înălţimea de la care am căzut prin mulţimea păcatelor: „Pătat-am haina trupului meu şi am întinat cu totul podoaba cea după chipul şi după asemănarea Ta, Mântuitorule” (Cântarea a II-a), pentru ca, având în minte nobleţea chipului sădit în noi, să luptăm cu curaj împotriva vrăjmaşului mântuirii noastre pentru a ne învrednici de Sfânta Împărtăşanie: „Fă-mi mie scăldătoare Sângele cel din coasta Ta... Biserica a câştigat pahar coasta Ta cea purtătoare de viaţă, din care a izvorât nouă îndoit izvorul iertării şi al cunoştinţei” (Cântarea a IV-a).
Citind Canonul cel Mare, creştinul află ce este şi cum trebuie să trăiască o viaţă de pocăinţă şi de luare aminte. Personajele Vechiului Testament prezente în primele opt cântări sunt ilustrări ale patimilor şi căderilor sale. Însă, troparele Cântării a IX-a vorbesc despre Noul Testament, despre Vestea cea bună, anume, există un liman al suferinţei, există o împlinire a proorociilor şi un sens al pocăinţei: Învierea lui Hristos. Să ne folosim de această carte ca de o hartă pe drumul pe care îl străbatem în Postul cel Mare al vieţii de zi cu zi către o perpetuă Înviere a lui Hristos în sufletul nostru.