Brâncuși

Studiul-eseu Brâncuși urmărește nașterea și evoluția operei brâncușiene într-un dublu context: pe de o parte, în mediul de formare din România, din care sculptura a lipsit cu totul până în a doua jumătate a sec. XIX și, pe de altă parte, în mediul parizian, în cea mai spectaculoasă perioadă a modernismului European. Cartea analizează trecerea lui Brâncuși de la sculptura canonică, de tip european, în care figurativul are o pondere majoră, culminând cu momentul excepțional pe care îl reprezintă Rodin, la sculptura nonfigurativă, esențializată și spiritualizată, în care se regăsesc atitudinea și filosofia specifice Răsăritului.

În acest sens, concluzia cercetării este aceea că opera brancușiană marchează o ruptură fără precedent în întreaga istorie a sculpturii europene, și nu numai, deplasând interesul de pe aspectul ei material, de pe percepția ei explicită ca masă, pe energia lăuntrică, pe imaterialitatea și pe spiritualitatea ei implicită. Revoluția radicală pe care o reprezintă opera lui Brancuși este tocmai mutația pe care ea o propune prin reevaluarea perspectivei răsăritene, nonfigurative și nondiscursive.
 Pe pagina de titlu a fiecărui capitol sunt marcați grafic, de către Dalina Bădescu, pașii de la materie la energie, de la întuneric la lumină, pe care îi face Brâncuși în fiecare etapă a operei sale.