Ale Tale dintru ale Tale... Mărturii

Când mi s-a propus să scriu câteva considerații la cartea de poezii Mărturisiri a doamnei Adriana Bălan Popescu, priml lucru care mi-a venit în minte a fost faptul că Dumenzeu a răsfățat-o cu încrederea de a-și privi destinul cu seninătate. A așezat-o între acei care au un vis de urmat și rar cunosc gustul dezamăgirii. Viața a învățat-o să renunțe la lucrurile de care, cel mai adesea, oamenii se agață cu încăpățînare și dând existenței sale o noimă, iată, și-a făcut din penel o spadă, să poată lupta împotriva mediocrității spiritului. 
Și Dumnezeu i-a mai pus odată mâna pe cap și a așezat-o lângă un om mare, regizorul de teatru și film Horea Popescu. Om între oameni, spirit ales, meșter în cunoașterea sufletului omenesc, lumină cerească din care a creat spectacole măiestrite cu adevărul vieții, opere care onorează istoria teatrului și cultura românească, spre rușinea celor care, la sfârșit, l-au umilit. Și a plecat din Teatrul Național dezamăgit și plin de amărăciune. 
(...) Pentru Adriana, Horea a fost ca un port unde se învață și se simt cu adevărat absențele. Unde cunosc din nou malul, naufragiații. Unde acostează, obosite, corăbiile depărtărilor. O șoaptă-i depărtarea eternelor iubiri.
Și iată, prin volumul de poezii Ale Tale intru ale Tale, Mărturisiri, autoarea Adriana Bălan Popescu se întoarce în port. Ca o corabie neînvinsă de ape. Se întoarce să retrăiască ca o siluetă a sepranțelor, ca o umbră: îmi spăl trupul de rănile pustiirii/ din sufletul meu. Ca o umbră, o umbră, sânge și epidermă.
Prin tăgăduire și smerenie se întoarce în port, să retrăiască întru spirit, depășind urâtul acestei lumi, plină de păcate și de deșertăciune. Deschizându-și sufletul, pentru a primi Revelația divină. Cred/ pot încă/ să cred/ în lumina/ duioasei/ rugi/ din cer.

Dorel Vișan, Mărtinești, mai 2021