Viața, pildele și miracolele lui Zamolxis

 Cunoscând prea bine micimea puterilor mele și nimicnicia mea, cu kardia zbetându’mi’se în pectus ca unui tiner ce’și așteaptă iubita, am hotărât, ego, Xaralambos, fiu lui Sophokles și al Dhimitrei din Kerkyra cea verzită, de a așterne pe piei de miel cele pe cari le’am vidut cu ochii mei, și cu nimic altceva să le floresc. Căci Pithagóras, de’o parabolă, nu s’a grijit să’și aștearnă nici gândurile nici înțelepciunea lui pe piei de miel, și văd amu, cu mare tristețe, cum învățătura lui este restălmăcită de niște apostoli nevrednici ca Parmenides cel bâlbâit la minte sau Philolaus cel uituc, cari scriu că Pithagóras a dis așa și pe dincolo, când, de fapt, pe Pithagóras l’am audit ego cu urechile mele cum a dis altceva. La fel și bunu Vitigis, fratele meu în credință, pe care îl iubesc din fundu psihiului meu, dar care se ia cu pandurisu și predică duar ce vrea iel și cum îi convine. Am scris ego totu așa cum l’am vidut, și m’am ținut și de hronologie, cu dinții m’am ținut, căci fără hronologie nu se mai cunuaște cauza de efect. Căci nu’i totuna, am fugit fiindcă m’a betut, cu m’a betut fiindcă am fugit. Știam prea bine, chiar înainte a incepe, că cercarea mea nu va fi, de fapt, demnă nici de faptele lui Zamolxis, Fiu Cerului, nici de tăria și de berbăția poporului trac, pe care unii îl numesc get iar alții dac. Mulți din cei care au stat alături de Pithagóras, și la Tigani, în iubitu nostru Samos cel scăldat de suare, și în Crotona în Palatu Înțelepciunii, ar fi fost mult mai talentați ca mine în arta scrisului, dar așa a vrut Dumnezeu ca toți aceia să piară în focu ce a cuprins palatu din Crotona. (fragment)