Tinerii vremurilor de pe urmă - ultima și adevarata răzvrătire

Traducere din limba engleza de Felix Trusca

Această carte se referă înainte de toate la experienta mortii spirituale, datorate vidului produs de anticultură, care, prin manifestările ei exterioare, poate încă seduce imaginatia si domina aspiratiile. Din moartea duhovnicească nu se poate iesi decât prin învierea descoperită în Hristos.

Cuprins:
Prefaţă la ediţia românească
Introducere
Partea I: ORIGINEA NOASTRĂ
Capitolul 1: Fiii războiului
Capitolul 2: Apostazia
Partea a II-a: MOARTEA NOASTRĂ
Capitolul 1: Urmările
Demenţa
Capitolul 2: Copiii demenţei
Sexul • Drogurile • Violenţa
Capitolul 3: Tirania modei
Frumuseţe diformă • Dincolo de limita absurdului • Apatia • Experierea ocultului
Capitolul 4: Nimic şocant
Noua ordine mondială • Ultimul genocid • Apocalipsa
Partea a III-a: ÎNVIEREA NOASTRĂ
Capitolul 1: Adevărul
Căutarea • Sufletul • Existenţa lui Dumnezeu • Revelaţia • Întruparea • Fiul lui Dumnezeu • Calea, Adevărul şi Viaţa • Crucea • Învierea • Treimea • Creştinismul ortodox al Răsăritului
Capitolul 2: Iubitorii de Adevăr
Monahul Antonie din Egipt • Cuvioasa Evdochia • Monahul Moise Etiopianul • Xenia, rătăcitoarea fără de adăpost • Monahul Paisie • Monahul Gherman • Bătrânul Mihail • Noii martiri Ierotei şi Serafim • Cei şaizeci de preoţi martiri • Preotul-monah Gavriil • Arhiepiscopul Ioan • Monahul Seraphim Rose • Ieromonahul Andrei (Kurashvili) • Noul martir Constantin Oprişan
Capitolul 3: Ultima şi adevărata răzvrătire
Trupul şi sufletul • Simţurile • Patimile • Virtuţile • Rugăciunea • Inima îndurerată • Cei trei duşmani • Cuvânt de încheiere
Anexe:
Stânca Monahului – un refugiu pentru tineri • Introducere • Începutul • Pocăinţa unei tinere băştinaşe • Dobâdirea lui Dumnezeu • Suflet schimbat • Un moment deosebit • Supradoza • Monahul Efrem • Consumatorul de droguri şi sfântul
Bibliografie

Capitolul 3: Ultima şi adevărata răzvrătire
Din ziua în care Dumnezeu S-a făcut trup şi a fost răstignit până astăzi, „Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă, iar cei ce se silesc pun mâna pe ea“110. Răspunsul la întrebarea „de ce?“ ne-a fost revelat, iar acum noi trebuie să luăm Împărăţia Cerurilor silindu-ne prin credinţă, nădejde şi dragoste. Acum e timpul ultimei şi adevăratei răzvrătiri.
Nu mai suntem fiii războiului, fiindcă acum cunoaştem calea, adevărul şi viaţa; şi astfel, în inimile noastre, războiul omului împotriva lui Dumnezeu a ajuns la sfârşit. Singurul mod de a ne mai manifesta violenţa e acela de a ne hotărî să murim pentru adevăr. De aici înainte începe războiul nevăzut. Aceasta e lupta de o viaţă împotriva patimilor şi viciilor dinlăuntrul nostru. E războiul împotriva păcatului, care are ca scop dobândirea virtuţii. Acest război nevăzut începe şi se sfârşeşte cu ultima şi adevărata răzvrătire.
Desprinderea de lume este uşa către libertatea acestei răzvrătiri, în timp ce cheia care deschide uşa este asceza. Asceza este practica dobândirii virtuţii prin osteneală spirituală şi trupească: post, rugăciune, priveghere, liniştire şi austeritate. Osteneala constă în a te desprinde de această lume efemeră şi de plăcerile ei, pentru a dobândi pacea veşnică a celeilalte lumi – împărăţia cerurilor. Răzvrătirea împotriva acestei lumi, care începe pe câmpul de luptă din propriile noastre inimi şi în propriile noastre suflete şi trupuri, este singurul izvor al adevăratei libertăţi.
Pentru a înţelege ce este ultima şi adevărata răzvrătire trebuie să avem o înţelegere asupra noţiunilor de trup şi suflet, simţuri, patimi, virtuţi, rugăciune şi suferinţă. Vom începe cu aspectele care înglobează existenţa umană.
Trupul şi sufletul
Există două aspecte ale vieţii umane: cel al trupului şi cel al sufletului. Ambele lucrează împreună conform voii omului. Trupul este mijlocul prin care se manifestă sufletul, iar sufletul este cel prin care trupul are viaţă. Aşadar, desprinderea de lume trebuie să fie atât cu trupul, cât şi cu sufletul, dacă dorim a fi biruitori.
Trupul este format din diferite organe, fiecare îndeplinind o anumită funcţiune, indispensabilă vieţii trupeşti. Trupul are trei sisteme de bază: sistemul digestiv, sistemul osteo-muscular şi sistemul nervos. Când acestea funcţionează corect, într-o strânsă relaţie unul cu celălalt, trupul este sănătos şi viaţa nu este în primejdie, dar când armonia lor este dereglată, trupul se îmbolnăveşte şi viaţa este în primejdie. Această regulă se aplică şi sufletului.
Sufletul este definit şi el de trei aspecte: mintea, voinţa şi inima sau duhul. Prin minte se înţelege activitatea mentală, gândurile cuiva. De îndată ce ai perceput ceva cu simţurile, imaginaţia şi memoria încep să lucreze. Nimic nu poate intra în suflet fără imaginaţie şi memorie. Dacă ceva nu este depozitat în memorie, nu vei putea să-ţi imaginezi acel lucru, gândindu-te de unul singur la el. Gândurile nu se formează niciodată direct din suflet. Astfel, gândul însuşi care iese din suflet se supune legilor sufletului.
Al doilea aspect al sufletului, voinţa, este cel mai mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu. Prin darul voinţei libere luăm hotărârea vitală de a crede în Dumnezeu sau de a crede în Nimic. Aşa cum trupul moare şi se descompune, la fel şi sufletul se poate descompune. Acest lucru se întâmplă când, prin voia noastră liberă, Îl respingem pe Dumnezeu. Datorită acestei libertăţi totale, omul şi-a creat propriile sale lanţuri şi, în aceste legături fiind, îşi revendică mereu libertatea. Acesta este motivul pentru care libertatea este un dar desăvârşit şi totodată înfricoşător.
Al treilea aspect al sufletului, inima, este miezul existenţei omului. Este numită, de asemenea, şi duh sau partea cea mai înaltă a sufletului. Nu este deloc întâmplător că duhul a primit numele de inimă, căci organul fizic numit inimă este, de asemenea, şi centrul vieţii trupului. Inima sau duhul, ca putere care vine de la Dumnezeu, este cea care Îl cunoaşte pe Dumnezeu, Îl caută pe Dumnezeu şi numai în El îşi află odihna. Cu un anumit sentiment duhovnicesc lăuntric, care îşi dovedeşte provenienţa din Dumnezeu, duhul îşi înţelege completa dependenţă de El şi se simte obligat să placă totdeauna lui Dumnezeu şi să trăiască numai pentru El şi prin El.
Cele mai vădite manifestări ale acestor mişcări ale inimii sunt:
1) Frica de Dumnezeu. Toţi oamenii, pe orice treaptă de dezvoltare s-ar afla, ştiu că există o fiinţă supremă – Dumnezeu – Care a creat totul şi că ei depind de El întru totul. Aceasta este credinţa înnăscută din inimile oamenilor.
2) Conştiinţa. Opinia contemporană despre conştiinţă susţine că ea e un concept construit şi impus de societate, care trebuie să fie distrus. A spune aceasta este ca şi cum am spune că trebuie să ne nimicim fără milă propriul suflet, deoarece conştiinţa este glasul lui Dumnezeu din adâncul inimii, care ne şopteşte ceea ce este bine şi ceea ce este rău, ceea ce este plăcut sau neplăcut lui Dumnezeu. În aceste vremuri deplorabile de înrobire a spiritului, am ajuns insensibili faţă de propria noastră conştiinţă şi nu mai auzim cu claritate ce este bine şi ce este rău. Deci scopul nostru este să devenim mai sensibili la glasul conştiinţei.
3) Dorul după Dumnezeu. Acesta este exprimat de dorinţa universală către binele suprem şi se observă mai clar în nemulţumirea generală faţă de această lume. Ce semnificaţie are această nemulţumire? Aceea că nimic din cele create nu poate satisface năzuinţele inimii. Duhul sau inima provenind de la Dumnezeu Îl caută pe Dumnezeu, doreşte să-L guste pe Dumnezeu şi, convieţuind cu El în comuniune, în El îşi găseşte pacea. Când găseşte această pace se linişteşte, dar dacă nu a ajuns să o aibă, nu se poate linişti.
Simţurile
Viaţa fiinţei umane este foarte complexă şi, în acelaşi timp, foarte simplă. Fiinţa umană este templul lui Dumnezeu. Prin voinţa noastră liberă putem să pângărim acest templu sau să-l păstrăm ca pe o comoară. În secolul al XIX-lea, Sfântul Ignatie Briancianinov, scriitor ortodox de origine rusă, s-a exprimat în legătură cu taina trupului uman astfel:
„Când mintea şi inima devin sălaş al lui Dumnezeu, atunci sufletul şi trupul devin sălaşul Lui. Însă templul lui Dumnezeu se strică şi se distruge când trupul cade în atracţii senzuale şi când mintea şi inima intră în dialog cu cel rău“
Lupta vieţii duhovniceşti împotriva pângăririi acestui templu este arătată prin cuvântul „trupesc“ ce desemnează simţurile: văz, auz, miros, gust şi pipăit. Un monah din secolul al XIX-lea de la Muntele Athos, Sfântul Nicodim, spunea:
„Cu toate că acum trupul înclină în mod firesc spre satisfacerea plăcerilor simţurilor, el este stăpânit, condus şi ţinut în frâu de minte“.
Şi pentru a continua ideea, un monah din Palestina secolului al IX-lea, Sfântul Ioan Damaschin, spunea:
„Aceasta este diferenţa dintre un suflet raţional şi unul iraţional. Cel iraţional e stăpânit şi condus de trup şi de simţuri, în timp ce sufletul raţional stăpâneşte şi conduce trupul şi simţurile. Adevăratul tău sine nu e trupul văzut, ci sufletul nevăzut“.
Ştiind toate acestea, e limpede că simţurile trupeşti – văzul, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul – sunt uşile sufletului. Când sunt folosite în mod greşit, aceste uşi încătuşează sufletul. Sfântul Ignatie Briancianinov afirmă: „Ochii sufletului sunt mintea“. Aceasta dovedeşte că este absolut necesară păzirea atât a simţurilor, cât şi a minţii.
În vremurile noastre, adevărul despre partea nevăzută a vieţii nu numai că a devenit „demodat“, dar e cu totul neluat în seamă. Dispreţuind aceste principii de viaţă, lumea a căzut în superficialitatea oferită de senzualitate şi astfel sufletul omului modern s-a pângărit şi s-a nimicit în sine. Dar, o dată ce am înţeles aceste principii, trebuie cel puţin să reconstruim propriul nostru suflet prin paza simţurilor, a minţii şi a inimii.
Atunci când privim lucruri rele cu ochii noştri, răul acela ni se imprimă în suflet. Când ascultăm muzică satanică, sunetele răului ni se imprimă în suflet, iar gândurile şi imaginaţia nu ne mai dau pace. Apoi răul ne conduce la împlinirea faptelor rele ale pierzării. În scurtă vreme ne vom distruge şi trupul, şi sufletul, şi inima.
Sfântul Ioan de Kronstadt, misticul care a trăit până la începutul secolului al XX-lea, ajunsese la o incredibil de profundă înţelegere a simţurilor omului şi a acţiunii lor asupra sufletului şi dobândise o asemenea sensibilitate, încât cunoştea, cu ajutorul lui Dumnezeu, inimile oamenilor şi chiar gândurile lor. El a spus despre influenţa muzicii asupra sufletului:
„Nu te lăsa sedus de sunetele melodioase ale vreunui instrument sau ale unei voci, ci vezi, după efectul lor asupra sufletului, sau după cuvintele cântecului, care este natura duhului lor. Dacă sunetele produc în sufletul tău simţăminte paşnice, curate şi sfinte, atunci ascultă-le şi hrăneşte-ţi sufletul cu ele. Dar dacă îţi răscolesc patimile, nu le mai băga în seamă şi leapădă-te de ele, atât de sunete cât şi de duhul lor“.
Aceasta este esenţa războiului nevăzut: păzirea curăţiei inimii. Păzind curăţia inimii, păzeşti de fapt locul unde sălăşluieşte Dumnezeu. Un ascet din secolul al XIX-lea, Teofan Zăvorâtul, rezumă această luptă astfel:
Există o singură modalitate de a începe: aceea de a îmblânzi patimile. Ele nu pot fi stăpânite de suflet decât prin păzirea inimii şi cu ajutorul conştiinţei. În consecinţă, când inima omului s-a curăţit de patimi, el va dedica tot timpul său rugăciunii şi luptei împotriva gândurilor şi numai atunci va putea privi spre împărăţia cerurilor cu ochii săi trupeşti sau contempla cu ochii duhovniceşti ai sufletului, rugându-se în curăţie şi în adevăr“.
Patimile
După cum lanţurile îl privează de libertate pe cel întemniţat, tot aşa şi patimile îl opresc pe iubitorul de adevăr de la convorbirea cu Dumnezeu. A vorbi despre patimi nu este un lucru uşor, întrucât patimile şi viciile au primit numele virtuţilor, iar virtuţile au primit numele viciilor.
Cuvântul „patimă“ vine din latinescul passionis care înseamnă „suferinţă“. În limbajul contemporan, cuvântul a căpătat semnificaţia unei iubiri romantice, căci patimă înseamnă de asemenea şi „emoţie intensă, copleşitoare“. Totuşi, sensul adevărat al cuvântului este „suferinţă“. Suferinţa patimii este suferinţa pe care lumea noastră căzută o promovează prin intensa şi copleşitoarea atracţie pentru viciu. Pe scurt, putem spune că suferim din cauza păcatului şi astfel nu suntem liberi. Pentru a putea înţelege patimile şi despătimirea trebuie să înţelegem robia şi libertatea în ambele sensuri, văzut şi nevăzut. Când devenim victime ale patimilor suntem robii propriului nostru trup şi robi ai acestei lumi. Dar când suntem despătimiţi nu există graniţe ale libertăţii noastre, atât în lumea înconjurătoare, cât şi în adâncul propriei noastre inimi. Duhul lui Dumnezeu este duhul libertăţii. Aceasta este adevărata libertate şi adevărata pace pe care lumea nu ne-o poate da şi nici înţelege. Astfel, dacă Dumnezeu este Adevărul, atunci când „veţi cunoaşte adevărul, adevărul vă va face liberi“118. Răspunsul şi cheia vieţii se află în libertatea de a-L vedea, a-L cunoaşte şi a-L iubi pe Dumnezeu.
„Ceea ce omul iubeşte, aceea îşi doreşte cu adevărat; şi ceea ce doreşte, aceea se luptă să dobândească“, spunea un monah şi mistic din secolul al IV-lea, Avva Evagrie. Acesta este primul principiu pe care trebuie să şi-l însuşească cineva cu temeinicie dacă doreşte să-şi înţeleagă şi să-şi biruiască patimile şi viciile. Omul Îl poate dori şi iubi pe Dumnezeu, sau poate dori şi iubi ceea ce se împotriveşte lui Dumnezeu. Nevoia stringentă pentru o astfel de luptă împotriva propriilor noastre patimi şi vicii este foarte clară, căci nu avem decât două căi pe care le putem alege: a patimilor sau a nepătimirii, a robiei sau a libertăţii, a lui Dumnezeu sau a lumii acesteia.
Există opt patimi principale, care se nasc în această ordine: lăcomia pântecelui, pofta trupului, avariţia, mânia, întristarea, trândăvia, slava deşartă şi mândria. Acestea sunt patimile de bază care dau naştere la nenumăratele vicii şi păcate care stăpânesc lumea. Cele opt patimi sunt ca zalele unui lanţ care duc către groapa înrobirii. În general, fiecare patimă căreia te-ai predat dă naştere la următoarea şi aşa mai departe, în lanţ. Ele nu sunt în legătură una cu alta după vreun anumit model bine determinat, căci fiecare suflet reacţionează în mod diferit la patimi.
Patima îşi are originea şi mişcarea de început într-un gând şi se dezvoltă într-o succesiune de şase mişcări, până când îşi atinge scopul final: înrobirea faţă de viciu. Însă înaintea înrădăcinării gândului pătimaş, se întâmplă un lucru esenţial: slăbirea credinţei119. După ce slăbeşte credinţa, următoarele şase stadii îşi urmează cursul în procesul înrobirii sufletului:
1. Sugestia este un simplu gând care vine din afară şi care strecoară ideea unei dorinţe rele. Sunt două cauze ale apariţiei sugestiei iniţiale: una este exterioară, naturală, iar cealaltă este pricinuită de influenţa celor răi şi a duhurilor rele. Sugestia esste independentă de voia omului şi de aceea este considerată nevinovată sau nepătimaşă. Dacă nu e atrasă în mod conştient şi voluntar, nu este încă păcat.
2. Însoţirea este stadiul cel mai important, fiindcă e convorbirea voluntară cu gândul cel rău, dându-i posibilitatea de a intra înăuntru, primindu-l şi ţinându-l în minte. Atenţia însoţeşte gândul şi se desfată cu el. Pentru a putea tăia dezvoltarea ulterioară a răului, a-l îndepărta din minte şi a nimici închipuirea cea rea, omul are nevoie să-şi adune atenţia printr-un efort al voinţei libere.
3. Consimţirea este acceptarea gândului şi, prin urmare, o supunere faţă de el. Consimţirea este absenţa respingerii hotărâte a gândului, datorită căreia voinţa e atrasă din ce în ce mai mult de viciu şi de imaginile lui rele din minte şi simte satisfacţie prin ele. Echilibrul sufletului e distrus cu desăvârşire şi sufletul se predă gândului, pierzându-şi libertatea. Păcatul a fost comis ca intenţie, cu toate că încă n-a devenit faptă.
4. Lupta este împotrivirea la rău înainte de a se manifesta ca faptă. De cele mai multe ori, acest stadiu lipseşte din procesul evolutiv al patimii, mai cu seamă când omul e obişnuit să se predea gândurilor şi imaginilor rele, având obişnuinţa păcatului gravată în suflet.
5. Înrobirea e deja patimă; ea este întemniţarea şi încătuşarea în viciu. Nu voinţa este cea care stăpâneşte acum gândul rău, ci gândul rău stăpâneşte voinţa, care îşi cheltuieşte întreaga energie şi atenţie în folosul patimii. Astfel, patima şi viciul devin obiectul emoţiilor şi iubirii, iar această iubire rea devine familiară. Ea ajunge să fie raţiunea existenţei noastre de fiecare zi, iar iubirea de Dumnezeu şi de oameni devine obiectul unei uri ascunse. Temniţa viciului devine rece şi întunecată, iar putrefacţia sufletului îşi continuă lucrarea.
Omul nu trebuie să permită ca acest lucru să se întâmple, ci trebuie să se lupte cu patimile, folosindu-se de cele mai dificile strategii, ceea ce este echivalent cu a-şi duce crucea. Sfântul Isaac Sirul, un pustnic din secolul al VII-lea, spunea:
„Această purtare a crucii e de două feluri: prima constă în îndurarea lipsurilor şi nevoinţelor trupeşti, care e inevitabilă în lupta cu patimile; cealaltă constă în meditaţia despre Dumnezeu şi vieţuirea în rugăciune, şi este numită contemplaţie. Prima – purtarea crucii trupeşti – curăţă partea pătimaşă a sufletului, în timp ce a doua – contemplaţia – aduce lumină sufletului“.
Virtuţile
Omul care a reuşit cu ajutorul harului să se dăruiască cu totul pe sine şi în toată vremea lui Dumnezeu a dobândit cel mai mare bine. Însă pe drumul către acest bine se află nenumărate virtuţi. Cele mai înalte dintre virtuţi sunt rezumate în învăţăturile Apostolului şi ucenicului lui Hristos, Pavel. El spune că virtuţile sunt „roada Duhului“ şi le enumeră: „iubirea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea şi curăţia“.
Cuvântul virtute provine din latinescul vertus, care are dublu înţeles: 1) putere; 2) înclinaţie statornică de a împlini binele. De aceea, binele e totdeauna biruitor asupra răului, fiindcă cea mai mare putere e virtutea. Sfântul Isaac, monahul sirian din secolul al VII-lea, spunea despre virtute:
„Frica de Dumnezeu e începutul virtuţii şi e ştiut că ea este odrasla credinţei. Frica de Dumnezeu se sădeşte în inima omului atunci când el îşi îndepărtează mintea de la plăcerile lumeşti, în aşa fel încât să îngrădească rătăcirea gândurilor cu cugetarea la împărăţia ce va veni. Virtuţile urmează una alteia, aşa încât calea virtuţilor să nu fie dureroasă şi împovărătoare; ele fiind dobândite în mod progresiv, pot fi lucrate cu uşurinţă. Astfel, necazurile îndurate de dragul virtuţii ar trebui să fie îndrăgite de om ca virtuţile însele“.
Deşi sunt multe feluri de virtuţi, patru dintre ele sunt mai importante, fiind legate în mod direct de suflet. Un monah al pustiei din Asia Mică, Sfântul Petru Damaschinul (sec. XI), vorbeşte despre aceste patru virtuţi astfel:
„Există patru feluri de înţelepciune a virtuţii: 1) chibzuinţa sau cunoaşterea lucrurilor ce trebuie şi nu trebuie făcute, împletită cu paza minţii; 2) înfrânarea, prin care scopul nostru de a face binele este protejat şi ţinut departe de toate faptele, gândurile şi vorbele care nu sunt pe placul lui Dumnezeu; 3) bărbăţia, tăria de a răbda suferinţa, încercările şi ispitele care se ivesc pe calea spirituală; 4) dreptatea sau dreapta socoteală, care constă în a menţine echilibrul potrivit între primele trei. Aceste virtuţi se nasc din cele trei puteri ale sufletului în modul următor: chibzuinţa şi dreptatea sau dreapta socoteală vin din partea raţională sau cugetătoare a sufletului; înfrânarea din partea poftitoare [concupiscenţă] şi bărbăţia din partea mânioasă [irascibilă]“.
De această bărbăţie a inimii are nevoie omul pentru a ieşi biruitor în virtute. C.S. Lewis spunea că fără bărbăţie nici o altă virtute nu poate fi decât din întâmplare. Fără bărbăţie în lupta pentru dobândirea virtuţii, omul nu numai că se va lipsi pe sine de virtute, dar va fi în mod inevitabil obligat să aleagă în locul ei viciul, căci virtutea pare greu de dobândit. Aşadar, bărbăţia e absolut necesară.
Un monah grec de la Muntele Athos, Sfântul Grigorie Palama (sec. XIV), spunea în privinţa aceasta:
„E oare binele mult mai greu de împlinit şi virtuţile mai dificil de dobândit decât lucrurile rele? Eu nu văd că ar fi astfel! E ştiut faptul că omul care este beat şi nu mai are stăpânire de sine se osteneşte mult mai mult decât cel care e stăpân pe sine“.
Numai după ce omul a început să fie stăpân pe sine poate atinge vârful cel mai înalt al tuturor virtuţilor care e şi izvor al puterii lor, adică dragostea. A vorbi despre dragoste înseamnă a îndrăzni să vorbeşti despre Dumnezeu, căci Dumnezeu e dragoste. Sfântul Isaac Sirul spunea:
„Fiindcă am scris mai înainte despre năzuinţa şi dorul fierbinte de cele duhovniceşti, acum a sosit timpul să le explicăm. Ele sunt o putere nelămurită care se stârneşte în inimă din dragoste. Dragostea de Dumnezeu este o căldură mai presus de fire şi când se coboară fără măsură în om, îi face sufletul să-şi iasă din sine (în extaz)“.
Fiind întrebat: „Când ajunge cineva la desăvârşirea multelor roade ale Duhului?“, Sfântul Isaac a răspuns:
„Când se va învrednici de dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu“.
Apoi a fost întrebat: „Şi din ce cunoaşte cineva că a ajuns la aceasta?“ Sfântul Isaac a răspuns:
„Când amintirea lui Dumnezeu se mişcă în cugetarea sa, îndată inima sa se mişcă în dragostea Lui şi ochii săi varsă lacrimi cu îmbelşugare; căci e obiceiul iubirii să se înmoaie în lacrimi la amintirea celor iubiţi. Şi aflându-se omul astfel, niciodată nu se lipseşte de lacrimi. Pentru că nu lipsesc niciodată pricini care-l duc la pomenirea lui Dumnezeu. De aceea şi în vis vorbeşte cu Dumnezeu; căci e obiceiul iubirii să facă unele ca acestea. Şi aceasta este desăvârşirea oamenilor, chiar în viaţa aceasta a lor“.
Cel ce a dobândit dragostea Îl gustă pe Hristos în fiecare zi şi în fiecare ceas şi se face nemuritor prin ea. Dragostea e mult mai dulce decât viaţa. Cel ce a dobândit dragostea s-a îmbrăcat cu Însuşi Dumnezeu.
Rugăciunea 
Astfel, de la dragoste suntem călăuziţi către rugăciune. Sfântul Grigorie Palama, cunoscutul monah de la Muntele Athos, spunea următorul lucru despre rugăciune, prin care ne sunt dezvăluite adâncurile rugăciunii inimii: 
„Virtutea rugăciunii împlineşte taina unirii noastre cu Dumnezeu; ea e legătura creaturilor raţionale cu Creatorul lor“. 
Există trei trepte ale rugăciunii care sunt ca trei zale dintr-un lanţ. Fiecare treaptă duce către cealaltă, până când cel ce se roagă atinge desăvârşirea mult râvnită a rugăciunii. Însă, foarte puţini rabdă osteneala dobândirii rugăciunii desăvârşite. De fapt, în aceste vremuri de neglijenţă spirituală, puţini sunt cei care trec de prima treaptă a rugăciunii. 
Înaintea rugăciunii e credinţa. Trebuie să înţelegem că rugăciunea este o convorbire adevărată cu Dumnezeu, prin care, după ce inima s-a curăţit, El vine să Se sălăşluiască în ea. Acesta este şi motivul pentru care trupul omului e numit templu al lui Dumnezeu, fiindcă este sălaş al Lui. De aceea a spus Hristos că „împărăţia lui Dumnezeu e înlăuntrul vostru“128. Acolo e locul unde începe împărăţia cerurilor pentru cei ce o caută. Astfel, rugăciunea – adevărata rugăciune – necesită o credinţă care nu e din lumea aceasta. 
Despre cele trei trepte ale rugăciunii, Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: 
„Prima treaptă este rugăciunea trupească, care constă în citirea de rugăciuni alcătuite de mai înainte şi de psalmi. Omul are nevoie de răbdare, trudă şi sudoare, căci mintea se împrăştie şi inima nu încearcă nici un simţământ, nici o bucurie, pierindu-i dorinţa de a se ruga. Totuşi, fără a ţine seamă de acest lucru, hotărăşte-ţi o rânduială de rugăciune şi ţine-te de ea. Aceasta este rugăciunea lucrătoare. 
Treapta a doua este rugăciunea cugetării: mintea s-a deprins să se reculeagă în vremea rugăciunii şi se roagă cu luare aminte, fără risipiri. Mintea se concentrează cu totul asupra cuvintelor scrise şi le rosteşte ca şi cum ar fi cugetate de ea însăşi. 
Treapta a treia este rugăciunea simţirii: inima se încălzeşte prin luare aminte şi ceea ce mai înainte era un simplu gând ajunge acum simţire. La început a fost un text duhovnicesc citit, apoi a devenit o cugetare duhovnicească, şi ceea ce a fost o simplă cerere prin cuvinte se transformă în simţire de absolută necesitate. Cel care a trecut de prima treaptă – lucrătoare – şi de cea de-a doua treaptă – gânditoare – şi a ajuns la o adevărată simţire se va ruga fără cuvinte, căci Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii“. 
„Întoarce-te către Dumnezeu, îndreptându-ţi atenţia minţii către inimă şi cheamă-L pe El de aici. Având mintea statornicită cu tărie în inimă, stai în faţa lui Dumnezeu cu teamă şi cu dragoste, cu respect şi cu devotament. Dacă vom împlini această mică rânduială în mod neabătut, dorinţele şi simţirile pătimaşe nu vor mai îndrăzni să se ridice vreodată, nici vreun alt gând.“ 
Sensul existenţei umane se reduce la rugăciune, care este începutul şi sfârşitul vieţii şi întâiul scop al fiecărei zile. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: 
„Lucrul cel mai important în viaţa omului e să ajungă să stea cu mintea în inimă înaintea lui Dumnezeu şi să continue să stea înaintea Lui fără încetare, zi şi noapte, până la sfârşitul vieţii“. 
Rugăciunea este singura cale către desăvârşire, dar în lumea aceasta stricăcioasă şi nedesăvârşită, rugăciunea vine numai prin suferinţ