Rânduielile vieții monahale

Scrise de către mari sfinți ai Bisericii, cu multă căldură, dragoste și înțelegere față de neputințele omenești, dar și cu o cunoaștere profundă a culmilor de viață duhovnicească la care poate ajunge omul cu ajutorul harului dumnezeiesc, Rânduielile vieții monahale reprezintă un excelent îndrumar pentru orice creștin – fie monah, fie mirean – care se străduiește să rămână pe calea către Dumnezeu în aceste vremuri agresive și nesigure, pline de informații contradictorii despre cine suntem sau despre cine ar trebui să fim. În rânduielile înfățișate aici – adresate în literă mai ales monahilor, însă în duh tuturor celor ce caută să fie asemenea lui Hristos –, fiecare cititor poate găsi cuvânt de învățătură, de mângâiere, de călăuzire, de lămurire, de aprindere a doririi de Dumnezeu. Cuvânt pentru sine, așa cum este el în fața lui Dumnezeu în clipa în care ia cartea în mână: începător plin de râvnă sau înaintat întru desăvârșire; nevoitor statornic pe cale sau șovăielnic și descurajat; cuprins de întunericul deznădejdii sau desfătându‑se întru lumina cea dumnezeiască; tânjind după pocăință sau veselindu‑se întru bună făptuire; fie că inima lui se îndreaptă cu dor spre viața monahală, fie că‑și dorește bucuria curată a vieții de familie. 
Mai mult, omul învață cum să procedeze în orice împrejurare și cum să transforme fiecare provocare pe care o întâlnește într‑un prilej de înaintare pe calea spre Împărăție. Suntem învățați atât despre cele din afară – cum să ne îmbrăcăm, cum să vorbim, cum să tăcem, cum să ne hrănim, cum să muncim, cum să ne purtăm pretutindeni –, cât și despre cele dinlăuntru – cum să ne rugăm, cum să ascultăm, cum să ne raportăm la noi înșine și la ceilalți, cum să ne înțelegem simțirile lăuntrice, cum să ne împărtășim, cum să ne mărturisim gândurile, cum să ne pocăim –, toate pe temeiul Sfintei Scripturi, dreptarul de neclintit al vieții creștinești. Aceasta pentru că Rânduielile nu sunt o culegere de reguli seci și fără viață, ci o carte vie, cu îndrumări ivite, prin insuflare dumnezeiască, din nevoile și din doririle unor oameni vii – desigur, trăitori în alte vremuri, dar căutându‑L și ei, ca și noi, pe Hristos, Care „ieri și azi și în veci este același” (Evrei 13, 8) și știind și ei, ca și noi, că viața și bucuria noastră nu sunt aici, ci în Împărăția Lui cea nepieritoare.