Educația religioasă. Învățături pentru copii și tineri

Format: 13 x 20 cm, 288 p.

Traducere din limba engleza de Diana Potlog

Prea putini parinti se pot lauda astazi ca si-au educat copiii cum se cuvine. Unii parinti, buni si îngaduitori, au copii cu un caracter neasteptat, complet nepotrivit. Una din principalele cauze o reprezinta chiar parintii. Numerosi parinti, fie ca sunt nepasatori fata de educatia religioasa si morala a propriilor copii, fie ca sunt atât de orbiti de iubirea lor irationala fata de acestia, încât nu vor sa vada nimic rau în firea lor si ramân surzi la avertismentele binevoitorilor, nu vor sa asculte adevarul si sfaturile bune. Când viciile copiilor devin insuportabile, chiar si pentru parintii lor, abia atunci încep ei sa se gândeasca la îndreptare si încep sa îi educe, dar este prea tyrziu.

Cuprins
Învăţătură despre nevoia de a începe educaţia de la vârsta cea mai fragedă
Învăţătură despre formarea la copii a credinţei şi bunei-cuviinţe
Învăţătură despre cum să educăm copiii ca să fie ascultători
Învăţătură despre formarea simţului adevărului la copii
Învăţătură despre educarea curăţiei la copi
Învăţătură despre înlăturarea patimii predominante a unui copil
Învăţătură despre stârpirea mândriei la copii
Învăţătură pentru a-i feri pe copii de lăcomie
Învăţătură despre invidie la copii
Învăţătură pentru faptul că părinţii nu pot justifica prin nimic vina pe care o poartă pentru neglijarea educaţiei propriilor copii
Învăţătură care dezminte opinia uşuratică cum că „tinereţea îşi cere drepturile“
Învăţătură pentru cei ce cred că „nu trebuie să te deosebeşti de ceilalţi“
Învăţătură despre cei nesimţitori la tot ce ne învaţă credinţa şi Biserica
Învăţătură despre faptul că nu este indiferent cărei credinţe aparţii
Învăţătură care dezminte afirmaţia că „religia este o chestiune personală a fiecăruia“
Învăţătură împotriva celor care susţin că nu contează cum crezi, doar să duci o viaţă cinstită
Învăţătură despre aşa-zisa religie a oamenilor cinstiţi
Învăţătură despre faptul că în toate timpurile şi pentru toţi oamenii cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos este neschimbat
Învăţătură despre faptul că fără Hristos nu există o adevărată educaţie, moralitate şi bunăstare
Învăţătură despre necesitatea sporirii în cunoaşterea sfintei noastre credinţe
Învăţătură despre faptul că cel ce nu crede nu poate fi convins de adevărurile credinţei nici cu ajutorul simţurilor sale
Învăţătură despre faptul că nu trebuie să inventăm o credinţă, ci să credem aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică Ortodoxă
Învăţătură despre faptul că nu există un temei logic sau de altă natură pentru a nu da ascultare Sfintei Biserici
Învăţătură care arată de ce trebuie să ascultăm totdeauna şi în toate de Sfânta Biserică
Învăţătură despre faptul că doar în Sfânta Biserică este păstrată neatinsă învăţătura revelată de Domnul şi despre obligaţia ce revine de aici credincioşilor de a se supune cu mintea, voia şi inima lor Sfintei Biserici
Învăţătură despre faptul că este un păcat să justificăm încălcarea legilor şi a cuvântului Domnului prin aceea că majoritatea oamenilor le încalcă
Învăţătură despre rolul femeii în afirmarea şi întărirea în societate a spiritului creştinesc al Bisericii Ortodoxe şi a unei moralităţi pline de curăţenie
Învăţătură despre faptul că nu ajunge doar să nu faci rău, ci trebuie, totodată, să faci bine
Învăţătură care arată de ce trebuie să postim
Învăţături în zilele Săptămânii Patimilor
Învăţătură despre cum să dobândim pacea pe pământ
Învăţătură despre cum se purtau oamenii faţă de Hristos în noaptea naşterii Sale şi cum se poartă ei astăzi de sărbătoarea Naşterii Domnului
Învăţătură despre iubirea de adevăr
Învăţătură despre clevetire şi clevetitori
Învăţătură despre faptul că cele zece porunci sunt obligatorii pentru creştinii din toate timpurile
Învăţătură despre prima poruncă
Învăţătură împotriva celor ce au idei greşite despre rugăciune
Învăţătură despre Înfricoşata Judecată
Învăţătură despre muncă şi odihna de duminică
Învăţătură despre grija şi atenţia creştinească faţă de cei apropiaţi
Învăţătură pentru a ne feri de falsele şi primejdioasele filosofii de astăzi
Învăţătură despre ceea ce este mănăstirea pentru călugări şi mireni

Învăţătură despre cum să educăm copiii ca să fie ascultători
„Tânărul care este lăsat în voia apucăturilor lui face ruşine maicii sale.“ (Pilde 29, 15)
În Evanghelie se povesteşte puţin despre copilăria şi adolescenţa Domnului nostru Iisus Hristos, dar puţinul acesta este foarte important şi plin de învăţăminte.
Despre copilul Iisus, în vârstă de doisprezece ani, Evanghelistul Luca a notat următoarele: „Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret. Şi le era supus“ (Luca 2, 51).
Ceea ce Evanghelistul consemnează spre lauda tânărului Iisus, anume ascultarea faţă de cei care Îi erau părinţi pe pământ, Apostolul Pavel proslăveşte la Iisus matur. El proslăveşte ascultarea Sa faţă de Tatăl Ceresc: „S-a smerit pe Sine, mărturiseşte Apostolul, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce“ (Filipeni 2, 8).
Apostolul merge mai departe, şi arată că această ascultare şi supunere au dus la mântuirea lumii: „Aşa cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi s-au făcut păcătoşi, tot astfel prin ascultarea Unuia cei mulţi vor deveni drepţi“ (Romani 5, 19).
Nu mai e nevoie să vorbim despre însemnătatea deosebită a ascultării în viaţa oamenilor în general. Cât de mare este importanţa sa în educaţia copiilor cunosc toţi părinţii. Putem spune chiar că cine a reuşit să-i facă pe copii ascultători, acela şi-a îndeplinit obligaţiile, şi-a înfăptuit misiunea de educator.
Nu voi vorbi acum despre importanţa ascultării, ci doar voi propune părinţilor o cale mai scurtă. Dacă vor păşi pe ea, copiii lor vor fi nişte copii ascultători. Cred că subiectul nu e deloc lipsit de interes pentru părinţi.
Înainte de toate, trebuie să spunem că ascultarea este o „plantă“ care nu creşte şi nu rodeşte oriunde, ci doar acolo unde găseşte teren prielnic. Deşi pare greu de crezut, există familii în care nimic nu înlesneşte educaţia copiilor în duhul ascultării. Acestea sunt familiile în care domneşte libertinajul, în care nu sunt respectate legile lui Dumnezeu şi ale oamenilor şi nu este recunoscută nici un fel de autoritate.
De cele mai multe ori, astăzi se apelează la ajutorul legilor lui Dumnezeu sau ale oamenilor doar atunci când acestea servesc interesului personal. Acolo unde părinţii sunt contaminaţi de acest spirit, nu este posibilă educarea copiilor în duhul ascultării. Cine vrea să aibă copii ascultători trebuie să respecte orice autoritate recunoscută, puterea şi legea. Acestea sunt: Dumnezeu, Biserica, Conducerea ţării, Poruncile lui Dumnezeu, Legile Bisericii şi legile de stat. Dar este oare de ajuns păstrarea respectului faţă de acestea?
În unele familii, Dumnezeu este ultimul Căruia I se acordă atenţie. Despre El nu se vorbeşte decât dacă se discută un pasaj din vreo carte în care străbate lipsa credinţei în Dumnezeu şi negarea adevărurilor de credinţă. Credinţa într-un Dumnezeu viu, întrupat, este transformată în aceste cărţi într-o poveste pe care o pot crede numai babele. Că există obligaţii faţă de Dumnezeu, nici nu le trece unora prin cap. Cine îşi respectă aceste obligaţii provoacă cel puţin uimire în societate. Toate acestea le văd şi le aud copiii. Ce concluzie vor trage ei de aici?
Totul este foarte simplu: dacă tatăl meu nu Îl cinsteşte pe Dumnezeu şi nu Îl ascultă, îmi este şi mie permis să nu îmi cinstesc şi să nu îmi ascult părintele; dacă Dumnezeu şi poruncile Sale sunt nişte născociri, atunci şi porunca a cincea este o născocire; prin urmare, părinţii nu reprezintă nimic important. Recunoaşteţi că logica este de această dată de partea copiilor.
Dacă ţinem seama de faptul că pentru mulţi părinţi autoritatea Bisericii şi a clerului nu are nici cea mai mică importanţă, este de înţeles că în familiile respective nu poate fi vorba de ascultare şi supunere în educaţia copiilor.
„Ce îmi pasă de preot? Ce îmi pasă de scornelile lui? Parcă poţi să crezi ceea ce spune el?“ – sunt vorbe pe care astăzi le aud adesea şi copiii. Ei aud acasă asemenea vorbe, iar la şcoală şi la biserică altele; copilul trebuie să-şi asculte părinţii şi pe cei ce le ţin locul. Acasă, autoritatea preotului este subminată adesea prin glume grosolane; iar preotul le repetă copiilor mereu: respectă pe tatăl tău şi pe mama ta.
Pentru copil, concluzia va fi următoarea: dacă tatăl meu nu recunoaşte nici una dintre poruncile despre care vorbeşte preotul, nici eu nu trebuie să-l ascult, nu am de ce să dau atenţie vorbelor lui. Şi din nou logica este de partea copilului.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu autoritatea conducătorilor. „Ce îmi pasă de şefi? Eu sunt singurul meu stăpân, fac ce vreau!“, spune uneori câte unul, exprimându-se adesea şi mai urât, dar nu priveşte în jur să vadă cine l-a auzit. Desigur, aceste discursuri împotriva autorităţilor n-au nici o putere, deoarece autorităţile au de partea lor forţa, care poate aduce la ascultare pe oricine, lucru pe care nu-l face nici Dumnezeu, nici Biserica. Totuşi, şi acesta este un prilej pentru a semăna neascultare şi nesupunere faţă de părinţi în sufletul copiilor. Pretutindeni unde nu este recunoscută şi respectată autoritatea lui Dumnezeu şi puterea lăsată de El pe pământ, unde legile se respectă doar de frică, nu există pământ bun pentru o educaţie în spiritul supunerii şi ascultării.
Cine dispreţuieşte autoritatea lui Dumnezeu, a Bisericii şi a conducătorilor de orice fel, nu poate pretinde propriilor copii să-i respecte autoritatea părintească; cine nu se supune de bunăvoie, ci din obligaţie, nu-şi va putea educa niciodată copiii astfel încât să-l asculte. De aceea, părinţi, dacă doriţi să vă asculte copiii, respectaţi autorităţile şi legile şi învăţaţi-vă copiii să le respecte la rândul lor. Aceasta este temelia supunerii şi ascultării lor.
Să presupunem că terenul este prielnic semănării şi dezvoltării supunerii şi ascultării copiilor faţă de părinţi. Ce trebuie să facem pentru a dezvolta cum se cuvine această calitate? Ascultarea reprezintă supunerea voinţei proprii în faţa altei voinţe. Voinţa noastră domneşte asupra tuturor celorlalte: noi gândim, vorbim şi acţionăm aşa cum ne dictează voinţa. Dumnezeu ne-a dat această forţă a spiritului ca să vrem şi să facem binele, să urâm şi să respingem răul. Voinţa noastră este slăbită însă de păcate şi înclină spre rău; chiar de cunoaştem binele, suntem prea slabi ca să-l dorim în mod serios şi să-l înfăptuim. Văd şi încuviinţez ce este mai bine, dar înclin spre rău (Romani 7, 19).
Această slăbiciune ne vine de la păcatul originar, aducând cu sine încăpăţânarea şi capriciul, care trebuie supuse şi stârpite din copilărie. Viţa de vie dă roade dulci şi bogate, dar nu atunci când este lăsată să crească nestăvilit, ci când este tăiată cum se cuvine şi legată de araci. Ce realizăm prin tăierea şi legarea viţei de vie, vom realiza prin disciplină, prin stăpânirea capriciilor şi încăpăţânării copilului, obţinând astfel roadele dulci ale ascultării. Ca să culegeţi aceste roade dulci, deci roadele dorite, fiţi cu luare-aminte la regulile ce trebuie urmate în educaţia copiilor.
Din primii ani de viaţă nu trebuie să permiteţi copiilor să-şi manifeste încăpăţânarea şi mofturile dacă vreţi să vă asculte. Aceasta nu înseamnă să interziceţi copilului orice: copilul îşi poate dori ceea ce are dreptul să-şi dorească. Atunci îi veţi face pe voie cu bucurie, pe cât se poate. Dacă la momentul potrivit copilul cere mâncare pentru că îi este foame, această dorinţă trebuie îndeplinită, căci ar fi nemilos şi crud să-i refuzi mâncarea. Când copilul cere un lucru necesar la şcoală, îi vom face pe voie, altfel există pericolul să încerce să-şi procure obiectul respectiv pe căi necinstite. Este cu totul altceva când copilul vrea ceva nepermis: atunci trebuie să-i interzicem, să nu-i satisfacem mofturile, fără a da atenţie lacrimilor. Niciodată nu trebuie să ne supunem capriciilor manifestate de copil; cine şi-a manifestat o dată slăbiciunea va fi şi pe viitor rob al copilului, iar capriciile acestuia vor guverna asupra părinţilor.
Dorind să înfrângă încăpăţânarea şi capriciile copiilor, părinţii trebuie să acţioneze de acord unul cu altul: nu se poate ca unul să distrugă ceea ce a clădit celălalt. Nimic nu întăreşte mai mult încăpăţânarea şi mofturile unui copil, decât faptul că un părinte îi dă ceea ce i-a refuzat celălalt. Copilul vine plângând la mamă şi se plânge că tata i-a interzis ceva; mama nu trebuie să-l căineze şi cu atât mai puţin să-şi exprime în faţa lui nemulţumirea şi supărarea pe tată. La fel trebuie să procedeze fraţii şi surorile mai mari, rudele şi slugile, dar mai ales bunicii.
Se ştie că bătrânii caută afecţiune şi, deoarece tinerii nu rămân prea mult în preajma lor, ei încearcă să-şi apropie copiii, dar într-un mod greşit, făcându-le toate voile. De aceea nepoţii se lipesc atât de des de bunicii lor, aşteptându-se ca aceştia să le ofere tot ce le trece lor prin cap.
Nu trebuie să încurajăm niciodată toanele copiilor. Nu trebuie să permitem ca un copil să poruncească fraţilor şi surorilor mai mari, servitorilor sau altor adulţi, să dea tot felul de ordine după capul lui. Dacă un copil doreşte ceva din partea celor mai în vârstă decât el, va trebui să exprime aceasta prin rugăminte, nu să dea ordine; şi orice i s-ar da, să-i fie de ajuns şi să mulţumească.
Nu trebuie să permitem niciodată copilului să depăşească limitele unei purtări supuse, de ascultare faţă de autoritatea părintească. Ceea ce a spus tata sau mama copilul trebuie să îndeplinească de îndată, fără întârzieri şi amânări. Numai în acest fel se poate înfrânge încăpăţânarea, formând cu adevărat la copil o voinţă puternică, orientată spre bine şi supusă faţă de părinţi.
Stârpind în acest mod capriciile şi încăpăţânarea copilului, acţionaţi apoi în aşa fel încât acesta să aibă respect faţă de dumneavoastră, părinţii. Stima faţă de cel ce porunceşte constituie o motivaţie esenţială a supunerii. Copiii îşi privesc cu deosebit respect părinţii prin firea lucrurilor, acesta fiind un simţământ natural.
La el se referă şi cea de-a cincea poruncă. De aceea pare un lucru cu totul inutil să li se spună părinţilor: procedaţi în aşa fel încât copiii să nutrească stimă pentru dumneavoastră, totuşi repetarea este necesară. Desigur, copilul ştie că trebuie să-şi respecte tatăl şi mama, că Dumnezeu aşa ne porunceşte; dar ce ne facem când copilul vede câteodată la părinţi unele trăsături şi apucături, de care până şi el, un copil nevinovat,se scârbeşte şi se îngreţoşează?
Ce se întâmplă dacă, deşi doreşte, copilul nu-şi poate respecta părinţii? Dacă în permanenţă îşi vede tatăl beat, pe mamă ocărând şi blestemând şi pe amândoi într-o veşnică ceartă? Oare îi mai poate el stima? Exemplul rău al părinţilor distruge respectul copilului faţă de ei şi, totodată, zdruncină temelia supunerii, a ascultării datorate părinţilor. Oare copilul nu se va gândi: ce fel de educatori sunteţi voi pentru mine? De aceea, părinţii trebuie să evite prin toate mijloacele pierderea respectului propriilor copii.
Niciodată părinţii nu trebuie să se umilească unul pe altul şi să se ocărască în faţa copiilor, pierzând astfel stima acestora. Ei trebuie să aibă o atitudine plină de respect unul faţă de celălalt, să nu-şi permită nicicând vorbe grele şi ocări în prezenţa copiilor, să nu se învinuiască reciproc.
Copiii nu trebuie să audă niciodată, cum se întâmplă adesea: „Minţi la fel ca taică-tău!“, „Vei fi un neisprăvit, ca şi taică-tău!“ sau „Vei fi o risipitoare, ca maică-ta“, „Nu vei face, ca şi maică-ta, nici o brânză!“... Acolo unde copiii aud astfel de vorbe, s-au dus stima şi ascultarea faţă de părinţi!
Părinţii nu trebuie niciodată să-şi permită jocuri şi glume necuviincioase cu copiii sau în prezenţa lor. Un tată care face pe măscăriciul în faţa copiilor nu trebuie să mai pretindă respectul lor; copiii îl vor sfida cu vorba şi cu fapta. Aceasta nu înseamnă că trebuie să fim duri şi încruntaţi în permanenţă. O atitudine de seriozitate, combinată cu blândeţea şi duioşia părintească se deosebesc cu uşurinţă de bufoneriile care păgubesc autoritatea părintească. Un tată blând, duios, dar serios este respectat mult mai mult. La o singură privire a sa, copiii îi dau imediat ascultare.
Dacă vreţi să fiţi ascultaţi de copii, arătaţi-le şi demonstraţi-le iubirea voastră – nu acea iubire de maimuţă, care îşi drăgăleşte puiul şi este gata să-l omoare îndopându-l cu dulciuri, ci o iubire din inimă, raţională, îndreptată spre binele copilului. Unde vede o astfel de iubire, copilul arată supunere şi ascultare, nu de frică, ci din respect şi dragoste.
Nu vă arătaţi niciodată indiferenţi la bucuriile şi durerile copilului. Să nu spuneţi niciodată că aceşti copii sunt povară şi chin pentru voi; nu arătaţi că un sacrificiu făcut de dragul lor este prea mare sau prea greu. Oferiţi-le tot ce trebuie să le oferiţi din toată inima şi cu bucurie. Dacă părinţii îi aruncă unui copil o bucată de pâine însoţită de ocări şi regrete, cum îşi va mai păstra acesta iubirea pentru ei?
Faceţi-le copiilor uneori mici plăceri şi bucurii. Un mic dar de sărbători sau de ziua lor, oferit cu dragoste, menţine iubirea copiilor. Atrageţi-vă inimile lor prin comportamentul sincer şi încrezător faţă de ei. Trebuie să avem mereu încredere în ceea ce este bun în copii, atâta timp cât nu avem temei să ne convingem de contrariu. Suspiciunea şi neîncrederea îi întristează şi le ucid dragostea. Nu adânciţi gravitatea pedepselor meritate de copiii printr-o ironie dispreţuitoare sau observaţii răutăcioase; acestea le înăspresc inima şi şterg orice urmă de iubire din ea.
V-am arătat, dragi părinţi, principalele mijloace de a-i educa pe copii să fie ascultători. Folosindu-le cu bună credinţă puteţi obţine rezultate uimitoare. Înainte de toate obişnuiţi-vă copiii să vă asculte, ştiind că aceasta este voinţa Domnului. Opriţi la timp pătrunderea şi înrădăcinarea capriciilor în fiinţa lor, nu admiteţi încăpăţânarea şi obrăznicia faţă de nimeni. Nu le oferiţi tot ce li se năzare. Dimpotrivă, obişnuiţi-i cu autocontrolul, abţinerea şi măsura în toate. Cereţi copiilor să vă dea ascultare neîntârziat şi neabătut, obişnuiţi-i să îndeplinească de la primul cuvânt ceea ce le cereţi. Insistaţi cu fermitate să facă ceea ce trebuie. Dar, pentru a putea îndeplini totul la timp şi corect, nu le impuneţi ceva imposibil sau prea dificil. Nu fiţi nici voi capricioşi şi arbitrari în ceea ce le pretindeţi, admiţând azi ceea ce ieri aţi interzis. Nu vă contraziceţi propriile afirmaţii sau unul pe celălalt în ceea ce întreprindeţi pentru educaţia copiilor. Menţineţi în copii respectul pe care îl datorează părinţilor şi evitaţi cu grijă tot ce l-ar putea ştirbi.
În fine, să nu uitaţi să chemaţi mereu binecuvântarea Domnului asupra muncii voastre de educaţie şi, având această binecuvântare, efortul, grija şi munca vă vor fi încununate de dobândirea unor copii ascultători.
Amin.